Moartea revistei „Flacăra“. Povestea celor 100 de ani

ULTIMA PAGINĂ. Înfiinţată în 1911 şi martoră la toate evenimentele importante din ultimul secol, „Flacăra“ s-a stins în decembrie 2012 din lipsă de cititori şi de bani. Istoria ei ascunde o mulţime de întâmplări fascinante

Revista „Flacăra“ şi-a încetat apariţia în decembrie 2012 după 101 ani de la înfiinţare. Vorbim despre moartea unuia dintre cele mai cunoscute titluri din istoria presei româneşti, o publicaţie înfiinţată în 1911 şi trecută prin toate evenimentele majore din ultimul secol. A fost revista care, la început de secol XX, i-a publicat pe marii scriitori ai literaturii române, în anii ’50 i-a ridicat ode tovarăşului Stalin şi a luptat pe frontul construirii socialismului, în ceauşism a fost transformată de Adrian Păunescu într-o revistă socială şi a creat un fenomen (cenaclul Flacăra), iar după Revoluţie a redevenit o publicaţie de cultură şi reportaje, a pierdut din popularitate şi s-a stins încet, din lipsă de cititori şi de bani.

În 1911, când a apărut primul număr al revistei „Flacăra“, fondatorul ei, profesorul şi deputatul liberal Constantin Banu, scria aşa: „Ce urmăresc? Oare să nu fie destul că încerc, cu osteneli care îmi sunt plăcute şi cu mici sacrificii pe care sper să le pot suporta, să pun, pe un preţ modest, la îndemâna mulţimii o publicaţie onorată de colaborarea celor mai de seamă scriitori ai noştri? (...) O astfel de flacără râvnim să aprindem şi năzuim s-o putem ţine vie, deasupra patimilor oarbe şi a intereselor trecătoare, pentru ca ea, luminând de sus, să lumineze departe“.

O astfel de flacără râvnim să aprindem şi năzuim s-o putem ţine vie, deasupra patimilor oarbe şi a intereselor trecătoare, pentru ca ea, luminând de sus, să lumineze departe. Constantin Banu fondatorul revistei „Flacăra“

Cu apariţie săptămânală şi un tiraj de circa 50.000 de exemplare, revista capătă un mare prestigiu în epocă, în paginile ei regăsindu-se semnăturile unor nume grele precum Mihail Sadoveanu, George Coşbuc, Ion Minulescu, George Bacovia, Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi alţii. „Flacăra“ s-a închis în 1916 din cauza războiului, iar cinci ani mai târziu a fost redeschisă. Se închide din nou în 1940, la moartea lui Constantin Banu, iar un an mai târziu George Călinescu scrie în lucrarea sa „Istoria literaturii române de la origini până în prezent“ despre contribuţia revistei „Flacăra“ la dezvoltarea literaturii autohtone.

ROD AL GRIJII PARTIDULUI

Comuniştilor le-a plăcut numele „Flacăra“ (mai ales că sovieticii aveau o publicaţie cu acelaşi nume, „Ogoniok“) şi, în mai 1952, au deschis o revistă lunară intitulată chiar aşa. Cum-necum, numele „Flacăra“ mergea înainte, deşi între revista comuniştilor şi cea înfiinţată de Banu în 1911 exista o singură legătură: titlul de pe copertă. În primul număr din era comunistă, cel din mai 1952, în „Flacăra“ se scria: „Vânt de primăvară înnoitoare adie pe meleagurile iubitei noastre patrii. E primăvară şi-n sufletul oamenilor muncii ca un şantier uriaş se deschide ţara în faţa lor, chemându-i la fapte noi şi măreţe pe frontul construirii socialismului. Odată cu primăvara, în ajunul marei sărbători a lui 1 Mai, apare şi revista noastră Flacăra. Rod al grijii Partidului şi Guvernului, Flacăra îşi propune să oglindească în paginile sale viaţa nouă a poporului nostru muncitor, faptele sale vitejeşti în munca paşnică de construire a socialismului“.

Revista prezenta poveşti idilice despre strungari şi frezori, stahanovişti şi fruntaşi în producţie sau articole de susţinere pentru comuniştii din Coreea de Nord în lupta lor cu „agresorii americani“. Până şi jocurile de cuvinte încrucişate aveau definiţii compuse din termeni propagandistici.

Din articolul „Odihna oamenilor muncii“, publicat în 1952 în revista „Flacăra“: „Au trecut doar câteva veri de când clasa muncitoare a isgonit pe exploatatori, nu numai din fabrici, ci şi din locurile de desfătare. Şi iată azi unul din rezultate: peste 300.000 de oameni ai muncii se instalează anul acesta în vilele confortabile, foste odinioară ale burgheziei“.

Un alt articol vorbeşte despre „Caravana - Librărie“ care umbla cu cărţi prin satele României: „La Glodeanu, comună din raionul Pogoanele, s-a urcat printre alţii şi moş Andrei Şerban, în vârstă de 74 de ani. Umblă cu privirea după o carte care să-i meargă la inimă: «Vreau una bună, prieten
să-mi fie». Constantin Educu, consăteanul său, îi arată o carte frumoasă, cu copertă groasă şi litere aurii. «Asta-i carte de preţ – îs poezii pentru Stalin»“. La rubrica sport, într-un reportaj de pe stadionul Dinamo, autorul sublinia că sportivii folosesc „metode sovietice de antrenament“.

CU MILIŢIA LA UŞA REDACŢIEI

Un moment de cotitură în istoria titlului „Flacăra“ se consumă în anul 1973, când la conducerea revistei ajunge poetul Adrian Păunescu. Acesta schimbă în mod radical politica editorială şi încurajează un stil de presă care evadează din încorsetarea limbajului propagandistic. „Păunescu a schimbat de pe frontispiciu sloganul «Proletari din toate ţările uniţi-vă!», cu deviza «Flacăra la dispoziţia dumneavoastră». Popularitatea revistei a crescut peste noapte, ajungând la un tiraj de 495.000 de exemplare, limitat de autorităţi“, spune Nicolae Arsenie, adjunctul lui Adrian Păunescu la „Flacăra“.

Revista devenise săptămânală încă din 1958, iar din 1976 trecuse pe hârtie de ziar, în format tabloid. Păunescu încheagă, în primul rând, o echipă nouă. Angajează ziarişti precum Tudor Octavian, Ovidiu Ioaniţoaia, George Arion şi Dorin Tudoran, care încep să scrie reportaje sociale, atacând teme precum circulaţia mijloacelor de transport în comun, proasta aprovizionare a magazinelor, problema navetiştilor etc. Un mare impact are secţiunea „Cititorii ne sesizează“, în care sunt publicate nemulţumirile cetăţenilor, lucru considerat o mare îndrăzneală pentru acele vremuri.

„«Flacăra» avea reporteri de forţă. Adrian Dohotaru a scris odată despre cât de prost merge ITB-ul, cum îngheaţă lumea de frig în staţii, a declanşat un mare scandal. Însemna ceva pe vremea aceea. Au vrut să-l dea afară din presă, a intervenit Păunescu, care îşi apăra cu îndârjire oamenii. El se implica şi la sesizările cetăţenilor, încerca să le rezolve. Primeam saci de scrisori. Am avut campanii în care scriam despre tot felul de vindecători. În zilele alea trebuia să chemăm Miliţia să stea la uşă, pentru că veneau 2-300 de oameni care voiau să intre în redacţie, să ia legătura cu vindecătorii respectivi“, îşi aminteşte Ovidiu Ioaniţoaia, ziarist la „Flacăra“ între 1973 şi 1986.

Am avut campanii în care scriam despre tot felul de vindecători. În zilele alea trebuia să chemăm Miliţia să stea la uşă, pentru că veneau 2-300 de oameni care voiau să intre în redacţie. Ovidiu Ioaniţoaia fost ziarist la „Flacăra“

Poşta redacţiei, poşta Securităţii

Venirea lui Adrian Păunescu la conducerea revistei  „Flacăra“ a avut loc la doi ani după ce poetul vizitase Statele Unite ale Americii şi într-o perioadă în care Ceauşescu adoptase o politică de distanţare faţă de sovietici şi una de deschidere spre Occident. Păunescu preia „Flacăra“ la 1 februarie 1973, iar şase luni mai târziu înfiinţează cenaclul cu acelaşi nume. Prin aceste două entităţi creează un adevărat fenomen de masă, o cale de evadare din cenuşiul acelor vremuri.  

Adrian Păunescu şi Dorin Tudoran, pe vremea când erau colegi la "Flacăra". FOTO: www.dorintudoran.com

Tudor Octavian, ziarist la „Flacăra“ din 1974 şi până în 1990, vine cu o interpretare interesantă despre ce a însemnat revista condusă de Păunescu pentru perioada ceauşistă. „La «Flacăra» eram uneori mai liberi, pe nişte subiecte care, de altfel, nu contau. Ni se permiteau nişte campanii pe probleme mărunte: am avut campanie mare cu apa minerală. De ce nu avem apă minerală în magazine? Campanie în toată regula, curajoasă, dădeam în ministere că nu avem apă minerală.

Nu-i mai puţin adevărat că erau nişte campanii tolerate. Nu abordam lucruri cardinale: că nu era mâncare, de exemplu. Prin noi, îşi mai vărsau oamenii mânia. Trebuia să existe şi această supapă în presă“, povesteşte Octavian.

După spusele lui Ovidiu Ioaniţoaia, în redacţie exista convingerea că „Flacăra“ îşi permitea publicarea unor articole mai îndrăzneţe întrucât Adrian Păunescu se afla în graţiile lui Ceauşescu şi oamenii din sistem nu îndrăzneau să se atingă de el. Realitatea e că problemele majore din acea perioadă nu se regăseau în revistă.

În 1977, „Flacăra“ scria despre faptul că magazinele nu sunt aprovizionate cu cantităţi suficiente de sucuri, dar nu publica niciun cuvânt despre greva minerilor din Valea Jiului. Iar paginile în care i se închinau ode lui Ceauşescu erau mereu la locul lor, suplimentate, uneori, chiar cu poezii scrise de Adrian Păunescu despre „Cinstitul Cârmaci“.

„După o noapte de nesomn, preşedintele nostru s-a întors acasă, acolo unde noi toţi aveam nevoie de prezenţa sa înţeleaptă, curajoasă, încurajatoare“, titra revista „Flacăra“ după devastatorul cutremur din acelaşi an 1977. Tot atunci, Păunescu a scris o poezie uriaşă, de 70 de strofe, intitulată „Cu viaţa pre moarte
călcând“.

„NU UITAŢI SĂ VĂ ISCĂLIŢI“

Tot Tudor Octavian spune că în spatele imaginii de publicaţie care ascultă ofurile cetăţenilor şi le apără interesele, „Flacăra“ mai ascundea şi altceva: „Revista avea vreo şapte turnători. Erau pe la secţia «Poşta redacţiei». Din toate colţurile ţării, românii trimiteau delaţiuni, pârâciuni, plângeri, crezând că «Flacăra» le rezolvă problemele. Unele erau folosite în ziar, altele erau de folos Securităţii. Astfel, din scrisorile astea afla şi Securitatea starea de spirit a populaţiei“.

De altfel, în subsolul rubricii unde erau publicate scrisorile primite de la cititori, apărea întotdeauna menţiunea: „Flacăra nu ia în considerare scrisorile anonime. Scrieţi-ne cât mai concis. Şi nu uitaţi să vă iscăliţi“.

Dincolo de toate acestea, revista „Flacăra“ conţinea însă şi jurnalism de cea mai bună calitate, reportaje sociale, interviuri cu nume grele din cultură sau cronici de carte. În timp ce toate publicaţiile vremii prezentau portrete idilice ale oamenilor muncii, în reportajele din „Flacăra“ întâlnim o imagine nefardată a acelor vremuri.

Din articolul „Duminică, la iarbă verde“, scris de Adrian Dohotaru în 1977: „(...) Oamenii rămân în Snagov - parc, beau, mănâncă până la refuz, fumează turceşte, vorbesc tare şi se întorc acasă mai obosiţi decât au plecat! Imaginea pădurii şi lacului Snagov după o duminică la iarbă verde este dezolantă. Pretutindeni resturi, pretutindeni coji de seminţe şi hârtii, oase de fripturi, coji de ouă, pâine, ambalaje de plastic, mucuri de ţigări, sticle goale, scrum şi triste flori de nufăr smulse din lac cu barbarie şi abandonate pentru că nufărul se ofileşte foarte repede“.

Adrian Păunescu a rămas la conducerea revistei până în 1985. Căzut în dizgraţie, a fost dat afară după tragedia de la Ploieşti, unde, la unul din concertele Cenaclului Flacăra, cinci oameni au murit călcaţi în picioare într-o îmbulzeală cauzată de o furtună. Echipa „Flacăra“ a început să se destrame. Un an mai târziu, în 1986, alţi trei ziarişti (Ovidiu Ioaniţoaia, Sorin Postolache şi Dan Bârlădeanu) au fost daţi afară sub pretextul că au fost invitaţi la aniversarea lui Adrian Păunescu.

495.000 de exemplare era tirajul revistei „Flacăra“ în anii ’70, când se afla sub conducerea lui Adrian Păunescu.

George Arion: „Poate că eram prea serioşi pentru aceste vremuri“

Când a venit Revoluţia din 1989, ziariştii de la „Flacăra“ n-au mai trimis la rotativă numărul din 22 decembrie şi au aşteptat să vadă ce se întâmplă. Unii, precum Tudor Octavian, s-au internat în spital. „Am avut o criză de rinichi“, spune el. În ianuarie ’90, în primul număr de după Revoluţie, „Flacăra“ şi-a schimbat numele în „Realitatea“. O săptămână mai târziu a revenit la vechea denumire, la solicitarea cititorilor.

Apoi redacţia a intrat în reorganizare. Unii au plecat, alţii au rămas. Colectivul l-a ales în fruntea revistei pe George Arion, ziarist la „Flacăra“ încă din 1975. Arion a poziţionat-o în opoziţie cu puterea FSN-istă şi a căutat să o relanseze. „Aveam tiraj de 50.000 pentru că puterea de atunci nu ne lăsa să avem mai mult. Pentru că nu eram cu FSN-ul şi scriam împotriva lor. Au fost încercări de a ne racola pentru a face o anumită politică, dar nu am cedat“, spune Arion.

Nu exclud varianta ca «Flacăra» să reapară cândva. Nu este un proiect abandonat, oricând e posibil să reapară, să se reaprindă. Mândria mea este că am dus-o până la 100 de ani, iar 101 ani sună şi mai bine. George Arion acţionarul principal al trustului „Flacăra“

„Flacăra“ a încercat, după 1990, să se întoarcă la ceea ce fusese înainte de instaurarea comunismului, adică o revistă de cultură şi reportaje. A fost o abordare care a făcut-o să piardă din popularitate. A creat totuşi o oarecare vâlvă atunci când a dus o campanie prin care a cerut ridicarea statuii lui Lenin de lângă Casa Presei, campanie încununată de succes.

„N-A MAI FOST O REVISTĂ COMBATIVĂ“

„După ’90, «Flacăra» n-a mai fost o revistă combativă, era mai mult una elegantă. N-a mai avut acelaşi succes, dar şi dacă şi-ar fi păstrat caracterul social tot nu cred că mai mergea. În comunism era de impact să discuţi problema navetiştilor sau a blocurilor care sunt fixate prost, era aproape un gest de îndrăzneală. Azi, când se fură cu milioanele de euro, pe cine să mai intereseze că nu merge liftul într-un bloc?“, meditează Ovidiu Ioaniţoaia.

George Arion a lucrat la „Flacăra“ vreme de 38 de ani. Din 1990 şi până acum, la ultimul număr, s-a aflat la conducerea revistei. FOTO: EDUARD ENEA

Inclusiv Adrian Păunescu a încercat după Revoluţie să reînvie revista de odinioară, înfiinţând „Flacăra lui Adrian Păunescu“, publicaţie care nu a avut nicio legătură cu revista „Flacăra“ condusă de George Arion. „Pe noi nu ne-a deranjat că Păunescu şi-a făcut revista lui, pentru că oamenii au putut face o delimitare foarte clară între ce eram noi şi ce erau ei“, spune Arion.

„Flacăra lui Adrian Păunescu“ nu a avut succesul scontat, dar a supravieţuit până în zilele noastre. Revista continuă să apară şi acum, la doi ani de la moartea poetului, fiind redactată, în mare parte, de Ana-Maria şi Andrei Păunescu, fiica, respectiv fiul poetului.

Ultimul număr al revistei „Flacăra“ a apărut în decembrie 2012 şi trata, ca o ironie a sorţii, subiectul brandurilor româneşti care au rezistat peste ani. Nimic despre închiderea revistei, pe care Arion a anunţat-o abia luna trecută. „Noi am ţinut o revistă care evita scandalurile şi pozele deocheate. Numărul cititorilor era destul de scăzut, poate că eram prea serioşi pentru aceste vremuri“, suspectează, cu mâhnire, George Arion, care luna aceasta împlineşte 38 de ani de când s-a angajat la „Flacăra“. El rămâne totuşi acţionarul principal (alături de alţi membri ai familiei) al trustului cu acelaşi nume.

Trustul „Flacăra“ a pierdut o revistă, dar a rămas cu alte câteva zeci de titluri care se vând bine. Este vorba de reviste de rebusuri, integrame, reţete, sfaturi practice şi alte forme de divertisment. Sunt printre cele mai căutate publicaţii din România. „Flacăra“ continuă să ardă, alimentată nu de cultură sau reportaje sociale, ci de apetitul românilor pentru jocuri de cuvinte încrucişate.

În avalanşa asta a publicaţiilor care rezistă puţin, «Flacăra» s-a stins onorabil. Tudor Octavian fost ziarist la „Flacăra“

Anecdote din redacţia „Flacăra“, povestite de Ovidiu Ioaniţoaia

Megalomania lui Păunescu. „Cenaclul Flacăra avea mai puţină importanţă în ansamblul revistei, doar la cultură se scriau cronici. Erau şi chestii comice legate de numărul de spectatori, pentru că Păunescu era foarte orgolios. Ăla care transmitea, să zicem, de la Beiuş, spunea: «Bă, au fost vreo 2.000 de spectatori, dar puneţi şi voi vreo 3.000, că se supără Păunescu». Noi primeam cronica şi ce ziceam? «Bă, dacă ăla a zis 3.000, hai să punem 4.000, ce să mai...». Spre dimineaţă cerea Păunescu paginile să se uite pe ele sau punea să i se citească. Spectatori: 4.000. «Ceee?! Cum 4.000?!». «Domnu’ Păunescu, aşa a transmis ăla». Păunescu zicea: «Puneţi, mă, 8.000!». Puneam, că unde e ordin, e plăcere. Şi după aia ne dădeam seama. Unde a avut loc spectacolul? În Casa de Cultură din Beiuş sau unde era. Cât are capacitate? 1.500 de locuri. Cum dracu’ să intre 8.000?“

Ovidiu Ioaniţoaia, pe vremea când era reporter la „Flacăra“

Acuzat că vinde secrete. „Am scris odată despre o navă, un petrolier, şi mi-au făcut scandal, au zis că vând secretele României. A trebuit să mă duc la secţia de presă a CC-ului şi să le explic ălora că planurile navei sunt făcute în Spania, elicea în Polonia, sistemul de ghidare în Ungaria, nu era nimic românesc, niciun secret, la Constanţa se bătuseră niturile. Voiau să mă dea afară.“

Perpetuum mobile. „Veneau şi atunci mulţi nebuni la redacţie. Unul ne-a terorizat că a inventat perpetuum mobile, devenise insuportabil, venea săptămânal şi ne bătea la cap să scriem despre invenţia lui. Eugen Seceleanu a zis să-l trimitem la el şi a venit ăla cu o cutie în care avea un sfredel. I-a dat ăla drumul la sfredel şi Seceleanu i-a zis: «Da, domnule, e perpetuum mobile, dar degeaba, pentru că eu am făcut asta de acum cinci ani». Şi-a luat ăla cutia şi n-a mai venit, de unde ne terorizase cu cutia lui.“

Filmat şi concediat. „Am ajuns la «Flacăra» în 1973 şi am stat până în 1986. M-au dat afară pentru că aş fi fost la ziua de naştere a lui Adrian Păunescu. El şi-a serbat ziua şi ar fi complotat cu nişte inamici ascunşi ai regimului, între care Iliescu, Burtică, fuseseră invitaţi la ziua lui. Eu am căzut în capcană, n-am participat la cheful de seara, dar am fost peste zi la el şi i-am dus cadou o sticlă de vodcă Finlandia. Ei i-au filmat pe toţi care au intrat şi au ieşit şi ne-au dat afară pe mine, pe Sorin Postolache şi pe Dan Bârlădeanu. Ei doi chiar fuseseră, eu doar intrasem în curte, Păunescu a ieşit şi eu am  i-am zis «la mulţi ani!». Pentru asta m-au dat afară.“

Metoda Nistorescu

Un alt nume cu greutate care a trecut pe la „Flacăra“ este Cornel Nistorescu, angajat la revista condusă de Adrian Păunescu în 1983. Până atunci, Nistorescu mai lucrase la „Viaţa studenţească“ şi „Scînteia tineretului“ şi publicase deja două cărţi de reportaje. A rămas la „Flacăra“ până în 1990 şi a scris mai multe reportaje memorabile, adunate în volumul „Proprietarul de iluzii“.

Acum, Cornel Nistorescu a refuzat să vorbească despre perioada „Flacăra“, însă de-a lungul timpului a povestit mai multe anecdote despre acea perioadă. Una din ele este despre cum reuşea să lipsească de la serviciu cu zilele fără să se prindă nimeni din redacţie.

Metoda era simplă: înainte să plece, Nistorescu îşi lăsa servieta pe birou, o haină în cuier, în scrumieră o ţigară fumată pe jumătate, iar în maşina de scris o foaie care conţinea un text scris pe jumătate. Tot acest cadru crea aparenţa că se află prin zonă, că se va întoarce dintr-un moment în altul. În realitate, se mai întorcea după câteva zile.