Mitul lui Spartacus, omul care a sfidat Roma. Ce este legendă şi ce este adevăr!

Mitul lui Spartacus, omul care a sfidat Roma. Ce este legendă şi ce este adevăr!

Imagine din serialul Spartacus

Istoria devine legendă, legenda devine mit. Multe evenimente şi figuri istorice se învăluie de-a lungul timpului cu o aură simbolică atât de puternică, încât aproape că nu mai rămâne nimic din istoricitate. Poate că unul dintre cele mai bune exemple este nimeni altul decât Spartacus, a cărui substantă mitică i-a învins cu desăvârşire caracterul istoric.

Ştiri pe aceeaşi temă

Îl cunoaştem cu precădere din cinema, fie că este vorba de filmul cu Kirk Douglas, fie remake-ul cu Giran Vijnic, fie seria produsă de Starz Network.

Avem un Spartacus care luptă împotriva corupţiei, sclaviei, autorităţii romane, pe fondul unor puternice conflicte interioare provocate de pierderea familiei sale şi de condiţia sa de rob fugar. Personajul nu este acelaşi cu Spartacus din sursele antice, iar povestea sa a evoluat într-atât până când mitul a învins istoria. De ce spunem mit şi nu legendă? Pentru că în vreme ce legenda este mai mult o poveste ţesută în jurul unor eroi, mitul pretinde să ofere o explicaţie asupra unei lumi, a valorilor şi comportamentelor umane, folosindu-se de imaginea eroilor.

Sclavul care a sfidat Roma

Ce ne spun sursele antice? Căci nici ele nu se pot lăuda cu obiectivitate absolută, în mare însă faptele se prezintă cam aşa: Spartacus a fost un gladiator care s-a revoltat împotriva stăpânului său şi a condus o răscoală de sclavi care s-a întins pe o perioadă trei ani (73-71 a.Hr.), răvăşind Peninsula Italică. Revolta a rămas în istoriografia modernă cu numele de cel de-al treilea război servil. În textele vechilor autori nu se discută mai deloc despre caracterul lui Spartacus, ci doar ni se spune laconic că a îndrăznit nesăbuit să respingă standardele sociale romane şi că era o ameninţare la adresa structurilor bine definite ale Romei. Spartacus va reapărea în conştiinţa colectivă începând cu secolul al 18-lea, invocat de diverşi autori precum Voltaire sau Marx, care analizează implicaţiile acţiunilor sale împotriva instituţiei sclaviei.

De aici va începe o schimbare radicala a imaginii lui Spartacus, care va deveni un fel de metaforă a crizelor socio-politice din Europa modernă. Apoi, caracterul său va fi mult romanţat, pentru a se potrivi cu idealurile secolului al 19-lea, o vreme când se punea mare accent pe investigarea profilelor psihologice ale eroilor. Nu în ultimul rănd, personajul nostru va fi asimilat şi ideologiei comuniste, după cum transpare în filmul din 1960 bazat pe romanul al lui Howard Fast. Pe scurt, povestea violentă şi brutală a lui Spartacus va fi modificată astfel încât să se muleze pe diverse mentalităţi politice.
 
Este important să reţinem că şi textele antice care tratează subiectul au fost scrise după evenimente. Cele mai timpurii care ne-au rămas sunt Istoriile lui Sallustius. Dupa el, au mai scris despre al treilea război servil şi Appian, Plutarh, Florus şi Orosius. Plutarh[1] ne povesteşte că, după ce fost vândut unui lanista pe nume Lentulus Batiatus, Spartacus împreună cu doi camarazi, Crixus şi Oenomaus, se revoltă, îi înving pe soldaţii din Capus şi îşi aşează tabăra pe lângă Vezuviu. Florus pretinde că armata sa ajunge să aibă nu mai puţin de 10.000 de oameni, puţin probabil, dar propune cifra pentru a corespunde teoriei sale că ar fi dorit să mărşăluiască spre Roma[2].
 
Prima dată vine împotriva sclavului pretorul Clodius Glaberus, care este luat prin surprindere noapte şi se trezeaşte cu tabăra jefuită. Apoi alţi doi pretori, Lucius Cossinius şi Publius Valerius vin în ajutorul său[3], dar şi ei sunt învinşi. Până în anul 73 a.Hr. se adună în jurul lui Spartacus nu mai puţin de 70.000 de oameni, conform lui Appian[4]. Având avantajul unui nou val de soldaţi, Spartacus jefuieşte zona rurală din jurul Vezuviului, dar se confruntă imediat cu legiunile consulilor L. Publicola şi G. Clodianus. Deşi unitatea comandată de Crixus piere, Spartacus tot reuşeşte să câştige.
 
Drept răzbunare, 300 de prizonieri de război sunt sacrificaţi, ironic, în cadrul unor lupte gladiatoriale[5]. Spartacus capturează apoi oraşele Thurii şi Picenum, strângând arme şi provizii, dar, măcinat de dorul de casă, îi îndeamnă pe camarazii săi să plece acasă. Aceştia sunt însă prea absorbiţi de perspectiva jefuirii bogatelor vile şi merg tocmai până la Apulia[6]. Alarmat, senatul îl va trimite cu trupe pe Crassus, care implementase o poltică extrem de feroce în interiorul armatei: decimarea, uciderea aleatorie a unui soldat din zece dacă se dovedeau laşi. Frica i-a motivat şi rezultatul s-a văzut, conform lui Appian, în înfrângerile pe care începe să le sufere armata de sclavi. Spartacus caută o cale de scăpare şi intră în tratative cu piraţii cilicieni[7]. Aceştia însă nu îşi onorează promisiunea de a-i furniza corăbii şi Spartacus se vede prins între cele 8 legiuni ale lui Crassus şi legiunile unui alt general, Lucullus. Va muri în luptă în 71 a.Hr., cei rămaşi fiind crucificaţi. Istoricul Florul spune că a suferit o moarte onorabilă pentru un sclav, căci romanii nu l-au considerat niciodată pe Spartacus un general liber.
 
Aceasta este în mare povestea, dar diverse elemente diferă, în funcţie de epoca şi ideologia fiecărui autor. Poate că relatarea lui Sallustius este cea mai importantă, pentru că pe baza acesteia se conturează celelalte imagini ale gladiatorului. Istoricul îl admiră pentru curajul şi calităţile sale de lider, considerându-l un real pericol pentru statul roman. Avea caracter, îi inspira pe ceilalţi, era talentat în luptă, avea o cauză. Aspectul acesta moralizator se va păstra la Appian sau Orosius. Mai mult, Plutarh spune despre el că se afla deasupra condiţiei sale de sclav, că era asemenea marilor conducători romani. Îl contrastează puternic cu Crassus, un personaj avid şi invidios.
 
Plutarh se foloseşte de Spartacus de fapt pentru a critica politicienii Romei, mult pre egoişti. Autorul însă nu îşi poate depăşi propriile concepţii, pentru că în acelaşi timp îl etichetează pe gladiator drept un barbar fără onoare. Statutul acesta ambiguu apare şi la alţi autori. Sallustius, invocând cazul său, pune la îndoială competentele militare şi politice ale Romei, dar Plutarh merge şi mai departe, întrebându-se despre motivaţiile personale. Florus în schimb, care scrie în epoca de aur a Imperiului, are o părere şi mai ambivalentă, susţinând libertatea sclavilor dar considerând un război cu ei dezonorant, mai ales că sunt răzbunători şi sălbatici.
 
Cazul lui Spartacus este o ruşine pentru Roma, iar gladiatorul se situează undeva între cruzime şi nobleţe. Trăsăturile sale din aria curajului sunt clasificate drept romane, iar Florus este singurul care ne spune că talentul său militar se datorează experientei de mercenar în armata romană. Ca toti ceilalţi autori, Florus exprimă supărare din cauza tulburării ordinii romane, dar şi admiraţie pentru acţiunile gladiatorului.
 
Aspectul moral al poveştii este amplificat de Appian, care scrie tot în epoca de aur, urmărind să atragă atenţia asupra slăbiciunii Romei datorate viciilor şi imoralităţii. Orosius, scriind în secolul al V-lea, o vreme presărată cu răscoale şi pericole, îl compară pe gladiator cu Hannibal şi alţi mari duşmani ai Romei , dar şi cu cei care tulburau statul la momentul respectiv. Orosius, deşi creştin, nu îl vede deloc ca pe o figură mesianică, cum adesea va fi reprezentat în viitor. El este mult mai mult autorul unor acţiuni teribile, un păgân care sfidează ordinea dată de Dumnezeu romanilor.
 
Eroul iluminist, romantic, comunist
 
Aşadar, avem viziuni destul de confuze asupra semnificaţiei lui Spartacus, care oscilează permanent între viciu şi virtute. Oricum, ideea cum că ar fi dorit abolirea instituţiei sclaviei este respinsă de istorici. Dar nu şi de romantici sau marxişti.
 
Iluminiştii încep să îl invoce ca un exemplu de luptă dreaptă. Bernard Saurin scrie în 1760 o piesă de teatru intitulată Spartacus: A Tragedy in Five Acts, unde eroul, ca şi în viziunea lui Voltaire, devine simbolul unei ere care caută afirmarea libertăţilor individuale. Lupta dintre vechea aristocraţie franceză şi celelalte stări se legitimează prin precedentul luptei dintre sclavi şi stăpâni. Spartacus, cel pe care Florus, Orosius sau Appian nu îl aveau la inimă, devine acum eroul măreţ şi strălucit care vrea să răstoarne vechiul regim aşa cum vor să-l răstoarne şi francezii. Doar în relatarea lui Plutarh am putea spune că Spartacus are ceva alură de erou.
 
În epoca modernă însă se transformă în simbolul egalităţii naturale a tuturor fiinţelor. Şi italienii apelează la el, în timpul Risorgimento-ului, ca la un erou contemporan. Rafaello Givagnoli, care scrie în 1874 opera Spartaco, îl preface în modelul revoluţionarilor italieni, în căutarea libertăţii politice. În prefaţa romanului, Giuseppe Garibaldi spune că Spartacus era asemenea lui Iisus, servind sacara cauză a libertăţii. Curajul şi perseverenţa cu care luptă împotriva imoralităţii romane sunt o temă recurentă în ideologia iluministă şi romantică, deşi nicio sursă antică nu îl prezintă ca un personaj plat, fără umbre.
 
Epoca revoluţiilor romantice are şi ea nevoie de un erou, iar Spartacus, pentru că romantismul pune accent pe emoţii şi psihologii personale, precum şi pe exaltarea omului primitiv, mai capătă şi o viaţă personală, dominată de afecţiunea sa pentru familie şi simplitate. Viata personală este acum cea care îi motivează comportamentul şi lupta împotriva corupţiei, şi cea care îl apropie de masele populare.
 
Acum gladiatorul luptă pentru cineva anume şi este parte a unei mişcări generale de recunoaştere a drepturilor. Grija pentru ceilalţi îl apropie de figura mesianică. Spartacus devine mai sensibil şi trăsăturile sale negative se estompează cu totul. Roma apare ca o imagine a decadenţei, tiraniei şi opresiunii, de fapt o imagine a vechiului regim în epoca modernă. Rolul de erou al lui Spartacus se bazează de fapt pe ceea ce autorii antici considerau virtuţi romane: vitejie, nădejde, integritate.
 
Spartacus va fi ulterior asimilat si unui ‘proletariat antic’, un caracter nobil care vrea să suprime sistemul ‘burghezilor’ romani. Imaginea gladiatorului vrea sa stimuleze reacţii publice la opresiune, iar o grupare comunistă îşi ia chiar numele de “Spartaciştii”.
 
Spartacus este iubit şi în America, interesul fată de el crescând odată cu publicarea în 1831 a romanţioasei piese The Gladiator, alui Robert Montgomery Bird, care se centrează pe relaţile familiale ale acestuia. Bird scrie piesa într-un timp în care sclavia era un subiect aprins în America. Nu era aboliţionist, dar evident că glorificarea rebeliunii a stârnit nişte reacţii. Piesa sar putea interpreta ca o alegorie pentru natura în genere revoluţionară a SUA. Popularitatea piesei în epocă indică o empatie socială, americanii fiind atraşi de ideea unei lumi în care libertatea şi onoarea să fie recunoscute pentru toţi. Spartacus mai ilustrează şi tipologia omului primitiv, simplu, lipsit de vicii şi iubitor de familie, trăsături care sensibilizau publicul.
 
Asta alături de rolul său ca model de bravură pentru toti cei care doreau să se ridice împotriva sistemului. Iată că prin aspiraţia sa către binele comun şi prin virtuţile sale atât familiale, cât şi eroice, Spartacus devine şi ‘american’, un arhetip al clasei muncitoare americane. Spartacus nu se adresa doar celor oprimaţi, ci tuturor, pentru că lupta sa pentru libertate avea izul luptei pentru apărarea naţiunii sub stindardul libertăţii. Proiectarea unei imagini a violenţei era necesară pentru a convinge publicul că doar prin luptă se poate făuri o naţiune puternică.
 
Scriitorii şi intelectualii, atât americani cât şi europeni, instrumentalizează aşadar povestea lui Spartacus pentru a se potrivi unor varii agende politice şi a transmite mesaje puternice prin mitificarea personajului cu care rezonează o lume întreagă.
 
Loialitatea şi pasiunea sa pentru cauză se pot aplica în orice context, iar caracterul său acum rotunjit, fără aspecte întunecate, impresionează şi inspiră pe oricine. Spartacus este acum mit, mitul eroului revoluţionar care înfruntă orice pericol în numele binelui şi care are în favoarea sa spiritul dreptăţii şi etica superioară. Mai ales pentru americani, care şi ei au un sistem opresiv impus claelor de jos, sistem care nu poate fi abolit dintr-o dată, Spartacus reprezintă o veritabilă sură de inspiraţie. Iar cum revoluţiile par să facă parte din moştenirea lor culturală, Spartacus le insuflă şi mai tare speranţe.
 
Reprezentare în film
 
Personajul îşi va face apoi apariţia in alt context, în 1951, când regimul McCarthy vânează comunişti şi din cauza căruia suferă mulţi intelectuali, printre care şi Howard Fast, autorul romanului Spartacus, condamnat la închisoare. Pornind de la roman, Kirk Douglas va produce în 1960 filmul omonim. Se urmăreşte iarăşi dihotomia sclavi-romani, primii reprezentănd moralitatea, castitatea, virtutea, dreptatea, simplitatea, iar ceilalţi promiscuitatea, viciile, corupţia, luxul. În condiţiile ameninţării comuniste, erau necesare imaginile subtilizate ale valorilor şi libertăţilor americane, prin urmare romanul ar putea reprezenta o alegorie a luptei împotriva pericolului comunist.
 
Dar la fel de bine îl putem interpreta ca revolta cetaţenilor împotriva politicii dure a lui McCarthy, care încălca libertatea de expresie. De fapt a doua cheie pare mai plauzibilă, pentru că în roman, ca şi în fil, transpare mereu ideea comunitătii, unitătii membrilor, egalităţii lor.
 
Valorile familiale fac din Spartacus şi un ideal domestic al culturii anilor ’50. Aspectul intelectual, emotional şi creativ al caracterului său, ca şi dorinţa de libertate şi securitate, îl elevează, dar cea mai importantă caracteristică a sa în romanul lui Fast este preocuparea pentru comunitate. Să amintim că ideea unei frăţii între sclavi şi empatia lui Spartacus pentru camarazi nu figurează în sursele antice.
 
Filmul lui Stanley Kubrick alimentează şi mai mult mitul lui Spartacus, prin intermediul imaginilor puternice. Scene precum cea în care gladiatorul refuză să profite de Varinia, în care Draba se repede cu tridentul în tribună, în care camarazii răvăşesc casa lui Batiatus, în care sclavii dau foc taberei romane, în care Spartacus predică soldaţilor pe munte sau în care slcavii asumă identitatea conducătorului lor, precum şi multe altele, sunt memorabile.
 
Spartacus devine figura christică prin excelenţă, admirat şi venerat de mulţimea care îl privesc ca pe salvatorul care îi va duce pe oameni pe calea spre sigurantă şi fericire. În contrast cu Crassus, care le vorbeşte soldaţilor despre ordine şi disciplină, Spartacus insuflă valori care vizează binele suprem al comunităţii, în frunte cu libertatea. Nu este greu de depistat aici o metaforă a opoziţiei între discursul HUAC (House of Un-American Activities Committee) şi revendicarea libertaţii de conştiinţă. Cheia de interpretare o depăseşte pe cea de la care pleacă iniţial Kirk Douglas, care a dori o alegorie a sionismului.
 
Scenaristul Dalton Trumbo, la rândul său pe lista neagră a lui McCarthy, precum şi Kubrick, schimbă puţin persepctiva, urmărind cu precădere viaţa în cadrul comunităţii, o comunitate cu valori conservatoare, naturale, tradiţionale, un ideal de societate pe care l-ar fi realizat mai mult comunismul. Mesajul sionist, despre suferinţa sclavilor, şi cel religios sunt transmise nu direct, ci prin imagistică şi alegorii. Mitul lui Spartacus se pare că este cadrul perfect de manifestare a unor ideologii multiple.
 
Conotaţia politică este şi ea foarte bine definită, dacă vedem în film nu atât lupta lui Spartacus pentru libertate, cât lupta Romei/ Americii pentru a preveni obţinerea libertăţii. Mitologia politică este în concordantă cu schimbarea de paradigmă politică care transpare din faimosul discurs al lui Kennedy din 1961, care seamănă izbitor cu pledoaria lui Spartacus.
 
În schimb, creatorii serialului din 2010, Blood and Sand, precum şi a continuărilor, merg pe altă direcţie decât cea a conturării unui model, reprezentativ pentru un mesaj/o ideologie/ o viziune despre lume. Aici, violenţa, sexul şi limbajul par să constituie ele însele un punct de atracţie. Slow-motion şi stop-action pentru a maximiza plăcerea şi teroarea care probabil îi încercau şi pe spectatorii din arenă. Efectele speciale, tehnologia cvasi-animaţiei, imaginile extreme sunt un punct de atracţie mult mai mare decât povestea care în linii mari, tot despre curaj, moralitate şi represiune vorbeşte. Dar şi despre răzbunare.
 
Virtutea şi caracterul lui Spartacus nu mai stau la suprafaţă. Mitul lui Spartacus s-a conturat în vremuri de crize politice sau morale, ajungând de la îndrăzneala fără margini de a sfida marea Romă la necesitatea de a sfida pentru a obţine drepturile individuale. Despre ce vorbesc anticii nici nu mai contează în mentalul colectiv, care reţine alegorii, simboluri, modele. Spartacus obţine câteva trăsături constante care stau de altfel la baza mitului său, iar povestea, cu mici devieri, s-a tot repetat.
 
Dar în serial violenţa şi sexul stau deasupra poveştii, deşi prezente şi ea. Poate este vorba doar de divertisment. Astfel de seriale sunt pâinea şi circul nostru, nu suntem departe de romani. Sau poate este expresia unei mutaţii culturale, publicul de film devenind tot mai puţin sensibilizat de imaginile extreme, care dimpotrivă, îi satisfac setea de şocant. Oricum, cert este că Spartacus va rămâne mult timp de acum încolo un personaj de referintă în cultura de masă.

 

citeste totul despre: