Simplul fapt că a fost vorba despre marcarea celor două secole de la naşterea sociologului, filosofului şi autointitulatului economist (1818-1883) nu trebuie să ne inducă în eroare. Mai mult decât un act de memorie, în urmă cu doar câteva zile a avut loc un, până de foarte curând, inimaginabil act de relativizare a istoriei recente şi de marginalizare cinică a celor peste o sută de milioane de victime ale comunismului, adică ale unui regim, implementat în mai multe părţi ale lumii, care a avut drept temelie doctrina fiului celui mai vechi oraş din Germania.

Orice minte sănătoasă, dacă este şi corect informată, face distincţia generică şi obligatorie dintre teorie şi practică, dintre gând şi împlinire. Cel puţin clienţii unui magazin suedez de mobilă ştiu foarte bine despre ce este vorba. La fel, în istoria ideilor, nu poate, de pildă, să fie făcut Platon responsabil nemijlocit pentru proiectele totalitare din modernitate. La fel de puţin cum, în mediul teologic, un Evagrie Ponticul nu are cum răspunde pentru exagerările generaţiilor de după el. Acelaşi lucru este valabil pentru Origen şi nu numai.

În cazul lui Marx, autor al multor mii de pagini editate cu grijă, lucrurile stau esenţial diferit. Dincolo de faptul că omul este nevoit să ia calea exilului pentru ideile lui anarhiste şi împotriva ordinii de drept, în scrierile aşa-zise teoretice, precum Manifestul Partidului Comunist (Londra, 1848), el îndeamnă negru pe alb la război civil între burghezie şi proletariat şi legitimează crima ca instrument al luptei de clasă. Este orice altceva dar nu o simplă metaforă, ci expresia unui stări de spirit care va deveni curând una de fapt (şi de drept).

Omagierea şi chiar apărarea lui Marx sunt pe cât de scandaloase, oricât ar invoca unii măreţia ideii aflată în contrast cu realitatea, pe atât de relevante pentru ce înseamnă deruta profundă de azi a Europei. Nu ne mai miră că marile economii ale lumii produc în China, că drepturile omului sunt negociabile, că asistăm neputincioşi la reabilitarea dictaturii proletariatului, că nu avem instrumente juridice eficiente pentru restabilirea, fie şi tardivă, a dreptăţii. Pe scurt: cruzimea evidenţei ne face, stupefiaţi, să dăm crezare fantomei care ne spune, şi are dreptate, că nu există...