Gânduri din jurnalul lui Mircea Druc

Mircea Druc, alături de autorul blogului, în martie 2016, la mănăstirea Căpriana.

Pe 27 martie 2021, cea mai frumoasă surpriză mi-a făcut-o  compatriotul Mircea Druc, care a condus guvernul de la Chişinău, de la  26 mai 1990 la 22 mai 1991. El m-a sunat la telefon cu bucuria că parcă anul acesta au fost mai mulţi jurnalişti din Chişinău care au evocat, cu temeritate, Ziua Revenirii Basarabiei, la Patria Mamă, la 27 martie 1918.

În acest context l-am rugat să îmi ofere şansa de a mai citi din filele jurnalului său, cel scris sub forma unor confesiuni aparte, care nu au fost adunate încă într-o carte menită a prezenta altfel realităţile, visele şi fantasmele celor care au trăit drame, unele doar bănuite, dar necunoscute în totalitate, de românii care au supravieţuit în Basarabia ultimilor 81 de ani.

Mircea Druc va împlini 80 de ani pe 25 iulie, el fiind născut la Rîşcani, pe tărâmul românesc - dintre fostul şi viitor râu intern Prut şi Nistrul cel liniştit - înstrăinat manu militari de către sovietici, cotropitorii  care au separat România de Est de Ţara Mamă.

Orator electrizant, convingător, cu o memorie impresionantă şi cu un apetit pentru adevărul lipsit de fardurile altora, care doresc să îşi prezinte altfel evoluţiile nu tocmai luminoase, în vremuri de încercări grele pentru semenii lor, din aceeaşi naţie, fostul prim-ministru nu osteneşte să caute esenţe dincolo de aparenţe, să se reîntoarcă la rădăcini uitate de cei ce azi cred, la Chişinău, că reinventează apa caldă şi acrobaţia pe sârma politichiei europene. 

Din paginile oferite cu generozitate de conaţionalul Mircea Druc am ales câteva rânduri-gânduri, pe care le inserez mai jos, cu impresia că la fiecare cuvânt îi aud vocea caldă, optimistă, de conaţional  încrezător în şansa refacerii României, sub auspicii mai bune, pentru toţi românii:

<<  Omul, de la naştere şi până la 35 de ani, reprezintă un set de competenţe, credinţe, reacţii emoţionale, percepţii, atitudini şi comportamente memorate, funcţionând ca un program computerizat la nivel subconştient. În copilărie, creierul este dezvoltat insuficient şi fiinţa umană nu înţelege perfect primele experienţe. Ulterior, acestea devin amintiri inconştiente, nerezolvate. La etapa maturităţii, unele dintre răspunsurile omului la situaţii de viaţă şi evenimente reprezintă în fond reflexe automate protectoare, reacţii la un trecut care nu mai există. Cred că orice persoană poate recunoaşte existenţa unei corelaţii dintre acţiunile sale şi trăirile din copilăria timpurie. Din cine am fost cândva (şi mai suntem), circa 95% reprezintă ceea ce am memorat în mod subconştient sau chiar inconştient. Analizându-ne amprentele, convingerile, credinţele, le putem descoperi rădăcinile. Majoritatea reprezintă amprentarea experienţelor senzoriale din propria viaţă, dar şi din vieţile strămoşilor, adică codificate genetic.

Un disident

Pe parcursul vieţii am conştientizat: diverse personaje, din epoci diferite, care şi-au pus amprenta asupra psihicului meu. În situaţii critice, exemplul lor declanşa frecvent în mintea mea un corector sincron. Prin empatie, reacţionam identic la provocări şi stimuli exteriori specifici. Comportarea lor îmi servea drept ghid moral. În copilărie am fost modelat de bunicul Ştefan pe care, involuntar, l-am imitat adeseori. Mama îmi spunea că pe la 3-5 ani le făceam anumite greutăţi: acasă eram un băieţel cuminte, dar în vizită, la horă în sat sau la o nuntă nu eram „ca toţi copii oamenilor”. Din senin, începeam să zbier: „Vreau acasă!”. Preferam să rămân cu bunicul Stefan, care zicea, râzând: „Auziţi, voi, să nu-mi mai certaţi nepotul! Vedeţi, e cuminte, se joacă singur în grădină…”.

Adeseori, bunicul mă lua cu el la cele două mori de pe Ciuhur. Mare bucurie! La moara lui Iuza, dinspre Pociumbeni, mă scăldam şi mâncam miez de floarea soarelui de la presa de ulei. La moara lui Ladu, dinspre Stolniceni, prindeam la gârlă câte o traistă de raci. Din spusele sătenilor, aici, în casa morii, se întâmplase o mare tragedie. Înainte să-i treacă pragul, bunicul îşi făcea cruce. La români locuise acolo arendaşul cu soţia şi doi copii. Ofticat de atâtea taxe şi impozite, venea uneori pe la bunicu, să mai pună ţara la cale. „Ştefane, să ştii de la mine, vin ruşii încurând... O s-o ducem mult mai bine!” În 40, la o lună după cedarea Basarabiei, bunicu se trezeşte cu arendaşul la poartă: „Ştefane, aiştia, nu-s ruşii, pe care eu i-am aşteptat! Primeşte-ne, te rog, să stăm la tine o zi două, până găsesc ceva”. Puterea sovietică îl expropriase. I-a luat moara şi l-a dat afară din casă. Apoi, un şef de la raion i-a permis „fostului ilegalist” să ocupe două cămăruţe, ca gestionar al morii, devenită întreprindere de stat. Peste un an, ca să nu nimerească în mâinile nemţilor, evreul şi-a omorât soţia şi copii cu toporul şi a incendiat casa. Când oamenii au sărit să stingă focul l-au găsit spânzurat în pod....

 Ţin minte, după foamete, venea la noi vreun sătean alarmat: „Moş Ştefane, am ieşit din brânză tare bine şi mă gândeam să duc caşul şi urda la Cernăuţi. Dar am auzit că Haim e plecat, n-o să fie sâmbăta asta”. În mod tradiţional, ţăranii noştri duceau tot ce aveau de vânzare la piaţa din Cernăuţi. Acolo îi aştepta Haim, un angrosist dintre vechile cunoştinţe ale bunicului. „Fără un ovrei se face târgul. Îl găsim noi pe Mayer, că-i mare neamul negustorilor”. Adeseori ne trezeam cu „musafiri”. Bunica era năcăjită fiindcă nu prea avea ce să pună pe masă. Eu rămâneam numai ochi şi urechi. Dar nu înţelegem mare lucru. Bunicul se întreţinea cu „partenerii de afaceri” într-un fel de lingua franca: cu şefii vorbea ruseşte, cu negustorii - ovreieşte, cu potcovarii şi tinichigii - ţigăneşte... Se întâmpla ca bunicul să aibă nevoie de ajutor: „Hai, Marcel, cu mine, până la fierăria lui Neniţă să aducem…”. „Nu vreau!” „Bine, nepoate, fără un ovrei se face târgul”. Această frază de serviciu trăda calm şi înţelegere a situaţiei: „Nu face nimic, mă descurc şi sigur” sau „Caut altă soluţie”. Am preluat de la bunicu maniera sa de ai trata pe cei care te refuză fără nici un motiv, sau te sâcâie cu invitaţii şi oferte inacceptabile.

Bunicul mi-a rămas în memorie ca un simbol al confruntării între două lumi. Atitudinea sa critică faţă de rânduielile sovietice i-au creat reputaţia unui disident sui generis. Din această cauză, pe timpul deportărilor şi a colectivizării, familia noastră trăia cu frica în sân. Bunica Eugenia îl implora adeseori: „Mata, Ştefane, nu le mai zice nimic la aiştia, că-i rău de noi!”. Bătrânul recalcitrant îi lua mereu peste picior pe activiştii satului. Tănase a lui Ţârlan, secretarul comsomoliştilor, nu putea să treacă pe lângă noi, că bunicul însenina la gard: „Auzi, Afanasii Ivanovici, tu ştii că bunicu-tu ieşea primăvara la plug, adormea pe brazdă şi-l ciupeau coţofenele?”. Victima ironiei suporta tăcut acest apropo jignitor. Bunicul mai zicea şi de-a dreptul: „Activiştii sunt viţă de oamenii leneşi, curvari şi beţivi. Aiştia caută să trăiască numai din chilipiruri”. Văzând fâstâceala bietului Tănase, moşneagul continua ofensiva verbală: „De ce porţi, flăcăule, o vechitură moscălească? Am în pod o căciulă de astrahan. Drept că a mai pus baba cloşca în ea, dar mai bine ţi-ar sta decât asta, cu urechi clăpăuge…!”

Faptul că Ştefan Ciubară era cel mai bătrân om din sat îi servea, probabil, un fel de garanţie că nu va fi pedepsit. Şi ereticul se distra. Câte un activist mai înţepat îl repezea: „Taci dracului, Haba (porecla lui Ştefan Ciubară, pe care eu, nepotul, o moştenisem). - Nu mai hăbăi atâta c-o să ajungi în Siberia!”. „Niciodată! Până să mă duceţi voi în Siberia, eu mor pe drum, şi tot nu mai ajung acolo…”. Astfel, moşneagul rebel, îşi exprima supremaţia faţă de venetici şi impostori. Când regimul sovietic s-a înrădăcinat definitiv în Basarabia, el se apropia de final. Bunicul Ştefan aparţinea deja acelei lumi asupra căreia „eliberatorii” şi gâştele colhoznice nu mai aveau nici o putere.

Februarie, 1951. Alegeri! Activiştii, precauţi să nu iasă cu scandal, trimit în misiune două tinere comsomoliste. Cu voce mieroasă, caută să-l linguşească pe bunicu: „Stepan Ivanovici, mata eşti om în etate, n-are rost să vii la votare prin troiene. Aducem noi urna acasă”. Dar era greu să-l tragi pe sfoară: „Lăsaţi-o baltă! Cine va trimis? Cine îmi poartă de grijă?” Nici bunica, nici mama nu reuşeau să-l convingă ca să accepte oferta. Şi, cu toţii, dădeau din mâni a lehamite. Aveam la activ şi alte eşecuri în acest sens. Înainte de revelion, bunicul ignorase decizia consiliului de familie. A plecat la Brătuşeni. În centrul raional avea loc trecerea în revistă a formaţiunilor artistice de amatori. A convins o bătrână vădană din sat să-l însoţească. Au urcat pe scenă, au cântat şi au dansat, piese folclorice nealterate, vechi, de când „era bunica fată mare”. Au câştigat un premiu bănesc şi câte un costum… Aşa că, nu putea bunicul să omită o eventuală plăcere cu ocazia alegerilor …

Satul e plin de pancarte şi steaguri roşii. La scoală, drânga-drânga-drâng - o orchestră din strânsură. Ţineţi-vă bine, Ştefan Ciubară merge la votare! Înalt, cu ochi albaştri, în tinereţe era blond, cu barbă albă şi semeţ. „Bună ziua doamnelor şi domnilor! - salută răspicat, pe vechi, ca la români şi activiştii înţeleg: semn rău. „O, ce bătrân interesant! - se înduioşa polnomoşnicu de la raion. Acesta era un rus autentic, nu ca hoholii sau alţi „ruşi de profesie”, de prin pârţile noastre. - Ce păcat că nu ştie ruseşte!” „Eu n-am să votez! - declară alegătorul capricios. – Doresc, mai întâi, un cântec!” Activiştii sar alarmaţi, nerăbdători: „Ce cântec, moş Ştefan!?” Moşul le explică. Polnomoşnicu, indulgent, face semn cu capul, în sensul: „Daţi-i drumul, ce vă codiţi atâta!” Acesta n-are de unde să ştie, că bătrânul… Ce oroare! Comandase „Vasilică din Craiova”. De fapt, nu-i poţi explica în două cuvinte unui rus născut pe Volga, că adjectivul „român”, conţinea a priori un fel de crimă politică… Că acest cuvânt nu se poate compara nici măcar cu adjectivele „bulgar”, „maghiar”, etc.

Şi astfel, în ziua alegerilor, la sovietici, nişte muzicanţi timoraţi – Ilarion la vioara lui fără o coardă, Sârghi la contrabas şi doi ţigani din Pociumbeni, unul la tobă şi altul la trombon, - execută un şlagăr «блатной», de la români… Ştefan Ciubară stă „în poziţie de drepţi”, sobru, solemn, de parcă s-ar intona „Trăiască Regele”. Se închină şi mulţumeşte… într-o rusă perfectă. Polnomoşniku reacţionează entuziasmat, dar iată ce aude drept răspuns, în ruseşte, desigur: „Am avut onoarea să trăiesc sub împăratul Franz-Iosif. Apoi sub împăratul Nicolai Alexandrovici Romanov”. (Pe timpul ultimului împărat al Rusiei bunicul a fost starostele satului). „Şi acum, iată, sunt fericit să trăiesc sub împăratul Iosif Vissarionovici Stalin!”. „Stepan Ivanovici, tovarăşul Stalin nu-i împărat!”, îl lămureşte pripit un activist. „Dar ce-i? Eu îl servesc cu adevăr şi credinţă, sunt paznic la moara lui Ladu! Noi cu bătrâna ne mulţumim cu ce avem. Ce-ar fi să aibă şi el o capră, să dea câte cinci litri de lapte pe zi – ce, nu-i de ajuns? Atunci poate n-ar mai umbla prin sat fel de fel de agenţi: daţi lapte, daţi carne, daţi ouă, daţi lână…”

Apropo, cam aşa proceda Ştefan Ciubară şi pe timpul românilor. Fusese în opoziţie permanentă cu autorităţile locale şi membrii diverselor partide politice. Avea marea plăcere să-i tachineze pe inspectorii şi agenţii fiscali. Se ciondănea mai ales cu unul Şoşu, român basarabean, dintr-un sat de pe malul Prutului. Ştia că-l cheamă Nicolae, iar pe taică-său Ion. Când îl vedea intrând pe poartă, ca să-l impoziteze, îl saluta sarcastic: «Ну, Николай Иванович, как дела?» („Ei, Nicolai Ivanovici, cum îţi merg treburile?”). Auzeam în familie, că Şoşu era tare supărat. La rugămintea familiei Vornicu, agentul fiscal l-a împlinit pe Ştefan Ciubară. Dar a luat, în contul datoriei, numai hainele de gală ale domnişoarei Elena Ciubară. Cu toată stratagema, domnişoara Ninela Vornicu a pierdut partida. Cică, Ilenuţa lui Haba ar fi apărut, inopinat, la mijlocul petrecerii, îmbrăcată în hainele lui maică-sa, şi tot pe ea au ales-o regina balului.

La a doua venire, în primăvara lui 44, „eliberatorii” au dezmembrat definitiv numeroasa familie a lui Ştefan Ciubară. Doi feciori, unul tehnolog-vinificator, altul profesor de matematică şi două fiice măritate, s-au evacuat peste Prut. Fiecare cu familia şi copiii săi. Au devenit astfel refugiaţi în propria lor ţară, România. În Basarabia au rămas bunicul şi bunica, trei fiice şi doi feciori. Cel mai mare dintre feciori, Andrei Ciubară a absolvit seminarul teologic. Nu mai ştiu din ce cauză, dar nu a reuşit să treacă Prutul. Cu toate presiunile şi promisiunile din partea autorităţilor sovietice, nu şi-a schimbat profesia. Peste vreo zece ani a obţinut din nou dreptul de a practica preoţia. Feciorul cel mai mic a avut un mare ghinion. Elev fiind, împreună cu un coleg, a fost martorul unei încăierări dintre un popă şi profesoara lor. Popa i-a somat să-şi ţină gura. Dar profesoara a decis să-şi facă dreptate şi i-a chemat ca martori oculari. La judecată elevii au spus ce-au văzut cu ochii lor: „Popa a lovit-o!” Preotul i-a anatemizat pe ambii copii. Ghiţă Ciubară a dispărut fără urme, iar colegul său s-a spânzurat. Abia la sfârşitul lui 44 am aflat că fugise peste Nistru. Că a fost mobilizat în Armata Roşie, că a devenit ofiţer – tanchist. Una dintre fiicele rămase în Basarabia a fost deportată cu familia în Siberia, iar fiica cea mai mare şi mama Ileana au împărţit destinul oamenilor din Pociumbăuţi.

Nişte români

Ghidul meu moral a fost puternic marcat şi de comportamentul a doi militari români. Cine a citit cartea „Pădurea spânzuraţilor” sau a văzut filmul va înţelege la ce mă refer. Românul transilvănean Apostol Bologa, un ofiţer rezervist în armata austro-ungară, pentru comportare eroică pe frontul italian este ridicat în grad, decorat cu o medalie. Mai târziu, batalionul său este transferat din Italia în Carpaţi. Transilvăneanul nu a putut să lupte contra românilor săi. Într-o noapte a încercat să treacă linia frontului şi a plătit cu viaţa. Emil, fratele scriitorului Liviu Rebreanu, executat de autorităţile austro-ungare, este prototipul lui Apostol Bologa, eroul principal al romanului. Când s-a născut fratele meu, mezinul, m-am rugat de mama şi tata şi i-am pus numele „Emil”.

O altă amprentă puternică - fapta unui basarabean, fost militar român, despre care am aflat ceva mai târziu, fiind deja student. Venisem în vacanţa de iarnă la părinţi. Într-o duminică ne-a vizitat un om din Zăbriceni, moş Tarpan. Tata nu era acasă. Fiindcă omul a decis să-l aştepte, am coborât în beci şi am adus un ulcior cu vin. „Tare bun vin, roşu!... Mulţumesc! Închin în sănătatea celor drepţi… Gheorghiţă, taică-tău, m-a scăpat de la moarte… Hai să-ţi spun, Marcel, cum am fost noi pe front, cu ruşii. Aşa, ca să treacă mai repede timpul”. Când i-au mobilizat în Armata Roşie, în aprilie 44, tata avea 26 de ani. Moş Tarpan se apropia de 50, un vecin de al nostru, Gheorghe Ieşanu, abia împlinise 15 ani. Acum, cele auzite de la moş Tarpan le percepeam ca pe o evocare axată pe contraste. Despre Armata Roşie moşul nu prea avea cuvinte de laudă. Asupra celor cu armata făcută la români, ofiţerii sovietici produceau o impresie cel puţin stranie - «Босяки. Самозванцы». („Golani. Impostori”).

La Dnepropetrovsk, acolo unde fuseseră duşi recruţii nord-bucovineni şi nord-basarabeni, din primele judeţe ocupate de sovietici, văzuse cum un subofiţer beat criţă înjura o patrulă - doi soldaţi şi un căpitan. „Am crezut că s-a zis cu el. Că-l împuşcă pe loc. La români nimeni n-ar fi permis asemenea lucruri. Am făcut armata la Alba Iulia. Când se apropia sergentul, noi, soldaţii, ne întindeam strună. Celor mai mari în grad le prezentam onorul de la douăzeci de paşi. Aveam un căpitan bănăţean. Mândru, spilcuit, iute foc, dar bun la suflet… Nu se compară cu sovieticii. Am avut ocazia să păzesc nişte ofiţeri. Făceam de gardă la camera de arest… Odată cu noi, la Dnepropetrovsk, mai aduseseră recruţi. De dincolo de Ural. Tineri de tot, nu ca ai noştri. Ieşeam cu toţii la instrucţie, la o margine de oraş. Tineretul lor se plictisea. Uneori ne înjurau: „moldavan-baran!”. Nu le plăceam. Prea eram ascultători, executam întocmai. Comandantul ne dădea exemplu. Pe ei, mai rar…”

S-a întâmplat, spunea moş Tarpan, după sărbătoarea Paştelui. „Rusnacii au zărit un popă; taman ieşise dintr-o bisericuţă de alături, după serviciul divin. Când să ajungă în dreptul lor, unul dă comanda: «Взвод, целиться!» („Pluton, arma la ochi!”). Plutonul, încolonat, gata să tragă. Preotul se sperie. Scapă bocceluţa şi ridică mâinile în sus. Soldaţii, bucuroşi de cum s-au jucat „de-a execuţia”, se trântesc la pământ în hohote de râs. Noi, uluiţi, urmăream tot ce se petrecea acolo. Preotul ajunge apoi în dreptul nostru. Şi, deodată, Gheorghiţă ordonă cu toată puterea, în română: „Pluton, alinierea! Drepţi! Pentru onor prezentaţi arm!”. Şi ai noştri execută fulger”.

Imaginaţi-vă: un rus bătrân în sutană, cu barbă albă, derutat complet; un soldat în uniformă sovietică, dar străin după chip şi vorbă, se apropie de el, îi sărută mâna şi îngenunchează: „Binecuvântează, sfinte părinte!”. Acum, moş Tarpan, emoţionat fiind de parcă totul s-ar fi petrecut aievea, îmi descrie plastic scena: „Popii îi dau lacrimile. Îi tremură barba. Ne întrebă: «Кто вы, откуда вы, добрые люди?» („Cine sunteţi, de unde sunteţi, oameni buni?”)”. Gheorghiţă, taică-tu, ia poziţie de drepţi, raportează: «Румыны, святой отец! Из Бессарабии и Буковины. („Români, sfinte părinte! Din Basarabia şi Bucovina”)» Apoi, preotul trece pe la fiecare şi ne binecuvântează cu semnul crucii… Rusnacii de acolo, văd la ce-i duce mintea pe nişte „boi de moldoveni” şi rămân cu gura căscată. După asta ne-au pârât la superiori…”

Văzându-mă uluit, moşul mai gustă din vin şi deapănă mai departe: „Da la Berlin!?... Nimerisem într-o intersecţie, sub foc încrucişat… Ardea un tanc. Tanchistul reuşise să iasă. Îi strigam să vină, târâş, către noi. Eram foarte aproape, îl acopeream. Trăgeam tare dintr-o clădire dărâmată. Când colo, Ivan se ridică în picioare. Răcneşte, înjură: «Кто посмел? Выходи, гад!» („Cine a cutezat? Arată-te, canalie!”). Numai unul beat putea să facă aşa ceva. L-au ciuruit momentan… Să ştii, Marcel, că nici americanii nu mi-au plăcut. I-am văzut… Când ne-am întâlnit, la Oder. Eram aliaţi, dragă doamne. Gălăgioşi, dezmăţaţi… Curgea uniforma pe ei. Parcă erau nişte partizani… N-aş fi crezut niciodată că-s beţivi. Pupăcioşi…, ca ruşii”.

Basarabeanul Gheorghe Druc făcuse o şcoală de sergenţi la români. I-a fost de mare folos. Mai târziu, în tranşee la Oder şi în luptele de stradă la asaltul Berlinului. In timp ce-i pregăteau pentru front, s-a găsit unul să-l denunţe: „Druc a făcut armata la români… Are şi grad”. Un ofiţer NKVD, vorbitor de română, l-a interogat îndelung. Comandantul batalionului, în loc să-l pedepsească, l-a pus să facă serviciu de front şi alte exerciţii cu basarabenii şi bucovinenii, care „deocamdată” nu posedau rusa. Probabil au judecat pragmatic: „important să-i pregătim cât de cât pe aceşti moldoveni, să-i trimitem în linia întâi, iar acolo se va vedea”. Gheorghiţă se descurca excelent. Moldovenii, disciplinaţi, progresau vizibil. Lucru care pe unii îi irita. A venit şi un control de la statul major. Ofiţerul superior, văzând cum mărşăluiesc pe câmpul de instrucţie foştii militari români iar acum ostaşi sovietici, s-a cam oţărât: „Gardă regală, ce-i asta? Exces de zel, n-are rost… Vedeţi dacă ştiu să împuşte şi… înainte, la Berlin!”

Am aflat mult mai târziu cine l-a pârât pe tata. Chiar de la turnător. Când trăgea să moară, consăteanul l-a chemat la el: „Gheorghe! Atunci, la Dnepropetrovsk, eu am spus că tu eşti ofiţer român. Mă gândeam, poate îmi vor da ceva de mâncare. Nu pot îndura foamea. Ne hrăneau, ţii minte, numai cu varză murată. În 49, ridicau oamenii să-i ducă în Siberia… Eu eram în activul de partid. Am ţinut morţiş să fii trecut în lista culacilor… Odată, la Oder, am tras în tine, din spate, dar nu te-am nimerit… Te invidiam, ţi-am purtat ură încă din şcoală. Când eram flăcăi, ţi-au furat caii cu tot cu căruţă… Să ştii, că eu i-am pus la cale pe nişte ţigani din Pociumbeni. Iartă-mă, Gheorghe!...” „Dumnezeu să te ierte, Grigore. Eu te-am iertat…”

O altă amprentă conştientizată… Încă un român pe care l-am invocat adesea în disputele dintre EI şi NOI. Moş Pintilie Druc, fratele bunicului Ostin, era poreclit „Ferdinand – capu-nant”, fiindcă purta căciulă înaltă, la fel ca regele României şi, cică, chiar semănau la chip. Când cineva aducea vorba despre nemţi şi ruşi acesta pufnea în râs. Şi, neapărat, relata o întâmplare trăită: cum a fost el prădat de nişte militari germani. Într-o bună zi, cam pe la început de iulie 41, se trezeşte cu o maşină la poartă. Coboară câţiva soldaţi. Printre ei şi un traducător. Acela i-a cerut să deschidă beciurile. Basarabeanul avea tocmai două, semn că-i om înstărit. L-au pus să umple ulciorul, să bea un pahar, după care au degustat şi ceilalţi. Recht gut! S-au consultat, au tras maşina în curte, au încărcat butoaiele, şi au numărat mărcile.

A rămas moş Pintilie descumpănit, cu teancul de mărci germane în mână: „Poate oi face ceva cu ele la Cernăuţi…”, se consola bătrânul. A doua zi, pe la amiază, cineva bate din nou la poartă. Omul deschide şi… aceeaşi soldaţi. „Ce mai vor oare!? Mi-au luat tot vinul”. Pedanţi, grijulii, militarii descarcă butoaiele deşarte. S-o fi gândit că n-au dat bani pe ambalaj şi nici n-are rost să se piardă bunătate de butoaie. Şi moşul era îngrijorat că la toamnă n-o să aibă în ce pune vinul. Dar de unde au ştiut nemţii că „Ferdinand capu-nant” are cel mai bun vin? Era în sat un om singuratic, şchiop din născare. Când se schimba puterea, el îi pâra pe cei care au vin bun şi cai buni. Astfel abătea pericolul de la casele rudelor sale înstărite. Prin 49, când a înţeles că nu vom scăpa de colectivizare, s-a spânzurat.

Pătărania mai are şi prelungire. În primăvara lui 44, ajunseseră pe la Pociumbăuţi „eliberatorii”. Au intrat în acelaşi beci. Fără să gândească, au dat o rafală. Din butoaie ţâşnea vinul, ca dintr-o fântână arteziană. Euforici, extaziaţi, beau din căşti şi gamele, fleşcăind prin vin până la glezne. Amintindu-şi, moş Pintilie zicea înjurând: „Pe aiştia nici să prade nu-i ajunge capul! Mi-au ciuruit butoaiele, mi-au stricat beciul… Că dacă se aşezau ca oamenii la masă, le-şi fi adus vin cu găleata. Şi pâine, şi slănină. Şi tot ce aveam de mâncare…”. Morala fabulei, sentinţa - nici să prade nu-i ajunge capul - le-a intrat în cap basarabenilor pentru totdeauna. Propaganda sovietică nu reuşea să elimine amprentele. Adevăruri, nu din auzite, ci însuşite prin propria experienţă de viaţă…

Mircea Druc,

Un dac liber

 >>