Constituţia din 1923 - apogeul unui sistem politic

La 26, respectiv 27 martie 1923, adică acum 90 de ani, Parlamentul României vota Constituţia din 1923, act fundamental care consolida prestigiul politic al României Mari, rodul muncii generaţiei paşoptiste, continuate de nu mai puţin celebrii săi urmaşi.

Perceput ca apogeul ideologiei liberale, actul constituţional din 1923 a fost punctul maxim al unui sistem politic. Abogată de Constituţia din 1938, ea va fi repusă parţial în vigoare la 31 august 1944, rezistând până în 1947, când  afost proclamată Republica Populară Română.

Constituţionalismul românesc are o istorie pe cât de zbuciumată, pe atât de interesantă. Vizibil, timid, încă de pe vremea lui Constantin Mavrocordat, care publica în ”Mercur de France” un proiect de constituţie, ideea unui sistem constituţional se regăseşte şi în baza programatică a revoluţiei din 1821, conduse de Tudor Vladimirescu.

Pentru prima dată, problema unui act de căpătâi pentru Principate, s-a pus la 1829, când Tratatul de la Adrianopol era însoţit şi de ”Actul Osăbit”, în fapt un set de reglementări, care pregătea drumul spre Regulamentele Organice, impuse de Rusia, ca preludiu al anexiunii. A urmat apoi revoluţia paşoptistă, cu efemera proclamaţie de la Islaz, apoi Convenţia de la Balta Liman, când autonomia internă a Principatelor era grav prejudiciată.

Izbucnirea războiului Crimeii şi înfrângerea Rusiei au făcut determinat concertul european, întrunit la Paris, în 1856, să ia în calcul unirea Principatelor şi, pe termen mediu, să elaboreze prevederi constituţionale, aşa cum a fost Convenţia de la Paris din 1858.

Aflate sub suzeranitate oromană şi sub garanţia colectivă a marilor puteri ale Europei, Principatele au reuşit să pună Europa în faţa ”faptului împlinit”, reuşind să aleagă un domn în ambele Principate, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, care în 1864, pentru a putea implementa reformele cu caracter modernizator, a instituit un regim autoritar, dând în 1864, un aşezământ constituţional, numit Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, care introducea Senatul, în calitate de corp ponderator, inaugurând bicameralismul. Acest act, după o luptă diplomatică intensă, a fost acceptat ca Act Adiţional al Convenţiei de la Paris, Europa apreciind eforturile făcute de România (numită în cate interne astfel din 1862) şi reliefând neajunsurile actului de la 1858.

Înlăturarea lui A.I.Cuza a fost urmată de venirea în ţară a prinţului străin dorit de Adunările Ad-Hoc, în persoana prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen. Acesta a promulgat în vara lui 1866 Constituţia, prima constituţie românească, inspirată din cea belgiană, care va fi actul de căpătâi al României, până la 1923 (cu amendamente legate de articolul 7, dobândirea independenţei, modificarea legii electorale, ridicarea României la rangul de Regat).

În 1923, după Marea Unire, când România devenise un stat de mărime mijlocie, cu o populaţie aproape triplă şi o suprafaţă aproape dublă faţă de 1914,  puternicul nucleu angrenat în jurul liberalilor lui Ion I.C. Brătianu, câştigător al alegerilor din 1922,  a ajuns să impună votarea Constituţiei din 1923, de către Senat, la 26 martie 1923 şi de către Camera Deputaţilor, la 27 martie 1923.

Actul constituţional din 1923 definea România ca Regat, având 8 titluri (împărţite în capitole şi secţiuni) şi 138 de articole. Nu voi intra în amănuntele legate de prevederile Constituţiei (puterea legislativă aparţinea Parlamentului, Regele – cap al armatei- exercitând puterea executivă prin guvern, cea judecătorească fiind exercitată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), mă voi mărgini în a spune că actul fundamental a fost publicat în ”Monitorul Oficial” nr.282/29 martie 1923. S-a afirmat că 78 de articole adică peste jumătate din cele 138 proveneau din vechea constitutie din 1866.

De ce la 1923 a fost apogeul unei epoci? Monarhia constituţională era o realitate din 1881. La 1923 clasa politică românească era formată din urmaşii paşoptiştilor, ajunşi ei înşişi la vârsta deplinei maturităţi politice, asemeni iluştrilor lor înaintaşi la 1859-1878. Liberalii dominau autoritar viaţa politică, pe fondul dispariţiei conservatorilor. Fapt demn de luat în seamă, liberalii au guvernat perioada 1922-1926 într-o legislatură completă. Chiar când nu au avut prim-planul (perioada frământată dintre anii 1918 şi 1922) ei au manevrat din culise formaţiuni gen Liga Poporului, condusă de generalul (ulterior mareşalul) Alexandru Averescu.

Liberalii înfăptuiseră mult aşetptata reformă agrară la 1921, promisă de Regele Ferdinand, introduseseră votul universal (cu unele excepţii), apoi după adoptarea Constituţiei, adoptaseră o lege a împărţirii administrativ-teritoriale, o reformă monetară.

Totuşi, deşi reglementa normele succesiunii, ”criza dinastică” provocată de instabilitatea prinţului moştenitor Carol a făcut ca situaţia să scape de sub control, după moartea Regelui Ferdinand şi a primului ministru Ionel Brătianu în 1927. Regenţa constituită pentru domnia regelui Mihai, minor la acea dată, fiul prinţului Carol (devenit Carol Caraiman şi trimis în exil) şi al principesei Elena a funcţionat după principiul ”racul, broasca şi cu ştiuca”, adică nu a făcut nimic palpabil. Cei trei ani de guvernare au fost marcaţi de  instabilitate politică, liberalii neavând un braţ puternic de talia lui Ionel Brătianu. În schimb, ţărăniştii lui Ion Mihalache au fuzionat în 1926 cu Partidul Naţional Român al lui Iliu Maniu, lider ardelean, artizanul unirii Transilvaniei cu România, formând Partidul Naţional Ţărănesc. Din păcate, pe cât de mare a fost ca unificator, pe atât de neinspirat a fost Iuliu Maniu ca om politic la Bucureşti. Supranumit Sfinxul de la Bădăcin, Iuliu Maniu a deschis calea venirii prinţului Carol, în 1930, Regenţa terminându-se cu încoronarea Regelui Carol II. Intrat în conflict cu regele Carol II, Iuliu Maniu a făcut un joc destul de ambiguu, preferând să alterneze implicarea la guvernare cu opoziţia fiind prim ministru de trei ori, între 1928 şi 1933.

S-a opus acaparării puterilor constituţionale de către Regele Carol II, care în 1938 a dat ţării o nouă constituţie redactată de Istrate Micescu.

Constituţia din 1923 va fi paţial repusăîn vigoare prin decret regal la 31 august 1944 şi până la căderea monarhiei din  30 decembrie 1947, când ca urmare a abdicării regelui Mihai, s-a proclamat Republica Populară română.