Eroi în Spania, activişti în URSS, politruci în România. Biografiile lui Petre Borilă, Gheorghe Stoica, Mihai Burcă şi Leonte Tismăneanu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Petre Borilă, Gheorghe Stoica, Mihai Burcă şi Leonte Tismăneanu au luptat în Războiul Civil din Spania împotriva dictaturii fasciste a lui Franco. Au mers, apoi, pe rând, la Moscova şi, după 23 august 1944, au venit în România să pună umărul la consolidarea dictaturii comuniste.


1. Un comisar politic acuză. Petre Borilă, şeful trădătorilor din Armată

30 august 1944. Divizia militară „Tudor Vladimirescu“, formată pe teritoriul URSS din prizonieri români care-şi negociaseră libertatea pentru funcţii, formată sub atenta supraveghere a Anei Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi, în general, sub supravegherea Moscovei, această divizie de foşti militari, actuali slugarnici, şi viitori nomenclaturişti intră în România. Prin Est. Pe tancuri! Bărbaţii sunt primiţi cu flori şi aplauze. Sunt văzuţi ca nişte eliberatori, deşi ei înşişi nu sunt decât nişte arestaţi cu consemn comunist. Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev) e unul dintre cei care-i conduc pe aceşti militari-marionetă. E locţiitor comandant al Diviziei. Pe scurt, comisar politic.

borila

Bărbaţii vor purta uniformele Armatei Române până în Cehoslovacia, vor împinge frontul nazist, oricum vlăguit şi cu puţine speranţe pentru un sfârşit blând. La 15 aprilie 1945, militarii sunt reintegraţi în Armata Română printr-un decret lege semnat de regele Mihai şi de ministrul de Război, Constantin Vasiliu-Răşcanu. Petre Borilă primeşte gradul de locotenent colonel. Mai mult, e primit cu braţele deschise şi în Partidul Comunist Român (PCR): direct la conducerea Secţiei Centrale de Cadre a Comitetului Central (CC). Petre Borilă începe să-şi construiască statuia în comunism.

Comunistul pare omul bun la toate, un fel de joker din pachetul de cărţi. E cel a cărui uşă e deschisă atunci când apar probleme într-o anumită organizaţie de partid. Împarte funcţii şi responsabilităţi, dar, la fel de bine, radiază funcţii, responsabilităţi şi oameni. Borilă va rămâne un supravieţuitor al malaxorului puterii comuniste. Şi asta pentru că, nu de puţine ori, va fi cel care îi va pune în funcţiune rotiţele criminale.

borila

2. Gheorghe Stoica, sponsorul de campanie al comuniştilor

13 februarie 1933, Bucureşti, noaptea. Gheorghe Stoica (născut Moscu Cohn), membru al conducerii PCdR, intră într-o casă din zona Griviţa. E una dintre locuinţele conspirative ale comuniştilor, folosită pentru şedinţe ilegale şi alte conspiraţii ieftine. Înăuntru îl aşteaptă patru entuziaşti cvasianonimi din „mişcare“: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica şi, ultimul pe listă, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Moscu Cohn – că încă nu-şi românizase numele – le arată celor patru planul a ceea ce avea să fie cel mai mare protest comunist din interbelic: greva de la Atelierele CFR Griviţa din Capitală. Şi le mai arată ceva: fluturaşul de salariu pentru profesia de revoluţionar. El are creierul şi banii, ceilalţi – să execute!

stoica

Totul pare să meargă perfect: cei patru muncitori ceferişti sunt puşi la curent cu sarcinile de partid, li se spune cum să conducă greva şi să agite masele. Pe locuri, fiţi gata... Numai că socoteala conspirativă nu se potriveşte cu cea din fabrici: tanti Varvara (n.r. – argou comunist pentru agenţii Siguranţei) află despre urzeala încornoraţilor şi, o seară mai târziu, cei patru sunt arestaţi.

Doncea, Petrescu, Chivu şi Gheorghiu-Dej vor ajunge în boxa acuzaţilor, vor fi judecaţi şi vor primi ani grei de închisoare. Moscu Cohn – nu. Creierul operaţiunii clandestine scapă de autorităţi. E condamnat în 1934, în contumacie, la 20 de ani. Nu execută nicio zi din pedeapsă. E salvat de Moscova: bărbatul nu mai putea fi sucursala bancară a comuniştilor în România, aşa că, în 1934, e chemat în URSS pentru a lucra la sindicatul comunist Profintern.

„Moscu era vagamente contabil, cu trei clase, curs seral […] Avea portofelul plin de bancnote […] Toţi intelectualii români erau ahtiaţi după arginţi, iar muncitorii erau gata să-şi părăsească locurile de muncă pentru a deveni revoluţionari de profesie“, explică avocatul Petre Pandrea în volumul „Memoriile mandarinului valah“, el însuşi fiind plătit de Gheorghe Stoica.

stoica



3. Leonte Tismăneanu, propagandistul care a pierdut startul

Februarie 1948, Moscova. Leonte Tismăneanu (născut Leonid Tismineţki), redactor-responsabil al postului de radio Moscova, primeşte aprobare pentru a reveni în România. Reuşeşte să treacă Prutul abia în primăvară. În Bucureşti, e repede încadrat în aparatul CC al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la Direcţia Propagandă şi Agitaţie. Devine responsabil de tipărituri, cărţi şi alte documente de propagandă comunistă. Un funcţionar mediocru al editurii partidului, un mic lider din nomenclatura benignă a partidului, dar cu putere malignă.

Tânărul activist Leonte Tismăneanu FOTO: www.stelian-tănase.ro

tismaneanu

Tismăneanu nu fusese chemat la împărţirea ciolanului după 23 august ’44. Fusese păstrat la Moscova, la postul de radio de unde era perorată propagandă ieftină. Ajunsese în ţară chiar şi după Congresul de unificare PCR-PSD din februarie ’48. Practic, îi fusese permis să vină în România numai după ce funcţiile cele mai importante din partid şi stat erau deja clar împărţite, iar pe mesele puterii rămăseseră doar firimiturile.

Retrospectiv, alţi comunişti susţinători înfocaţi ai lui Gheorghiu-Dej, cum e cazul fostului ministru al Comerţului Alexandru Bârlădeanu, îl plasează pe Leonte Tismăneanu în prima gardă a celor veniţi de la Moscova pentru a impune un nou regim. „Eu i-am purtat întotdeauna respect pentru curajul şi abnegaţia lui. După război, printre primii care au fost trimişi de la Moscova în România au fost Tesmeneţki şi Răutu/Oigenstein. Graba cu care au fost trimişi în ţară arăta că erau printre cei mai de încredere oameni ai Moscovei“, explică Alexandru Bârlădeanu în volumul Laviniei Betea „Alexandru Bârlădeanu, despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu“.

După ’89, în jurul lui Leonte Tismăneanu vor fi ţesute, poate artificial, poate în deplină concordanţă cu adevărul, o mulţime de intrigi. Imaginea lui va fi a unui comunizant de teapa Anei Pauker, a lui Vasile Luca sau a lui Petre Borilă. Forţa sa politică, remarcabilă în sine, era infimă în raport cu puterea acestora. Devine necesară, pesemne, această nuanţă, aşa cum vor fi necesare mai multe lămuriri în cazul acestui extrem de controversat „apostol al lui Stalin“: Tismăneanu ajunge la Bucureşti în primăvara anului 1948, nu în 1944, ca Ana Pauker, sau 1946, cum e cazul lui Bârlădeanu.

Nu are şansa de a fi membru al CC, cum poate i s-ar fi cuvenit. Cu atât mai puţin să ajungă în Biroul Politic. E nemulţumit, ca orice semizeu bolşevic care a simţit puterea cu iz de ambrozie. Comisia Centrală de Verificare, organism responsabil cu verificarea activiştilor, punctează, la 14 iulie 1949: „Este un tovarăş vechi, încercat, are o mare capacitate în muncă, perseverent, duce sarcinile la îndeplinire. După întoarcerea lui în ţară, în munca la Editura a avut momente de nemulţumire, considerând că nu a fost repartizat la o muncă corespunzătoare capacităţii sale“.

Tatăl meu nu a lucrat ca activist în aparatul CC. La Şcoala «Jdanov» a predat doar câteva luni. În clipa revenirii în ţară, în 1948, nu în septembrie 1944, jocurile erau pe deplin făcute. Vladimir Tismăneanu. în „Anatomia unei mistificări“, text publicat pe contributors.ro


4. Mihai Burcă, veteranul care a înşelat de trei ori moartea

tismaneanu

24 decembrie 1936, frontul din Andaluzia, Spania. Mihai şi Constantin Burcă, voluntari în Brigăzile Internaţionale, luptă împotriva franchiştilor chiar în Ajunul Crăciunului. Deschid focul împotriva inamicilor pe care-i ţin pe loc până la lăsarea serii. Franchiştii cad seceraţi. Sunt mulţumiţi. „Deodată, Constantin Burcă se prăbuşeşte. Un glonţ l-a lovit în cap, doborându-l pe loc“. Momentul dramatic e povestit de un alt participant la luptă, Valter Roman, într-un articol publicat în volumul „Voluntari români în Spania“ şi în volumul său de memorii, „Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei“.

burcă
burcă

Moartea lui Constantin îl ambiţionează pe fratele său, Mihai Burcă. Acesta merge în prima linie a frontului. O lună mai târziu, în februarie 1937, în luptele de pe râul Jarama, Mihai Burcă e rănit grav, dar scapă. Înşală moartea. Se reface greu, dar nu abandonează lupta. Se reîntoarce pe front în bătaia puştii. Participă la acţiunile republicane pe frontul Las Rozas, în apropierea Madridului.

La 21 iulie 1937, vede din nou moartea cu ochii. „În timp ce alergam cu mitralierele spre poziţia fascistă, am apucat să-l zăresc pe Mihai Burcă care alerga înaintea mea. Când m-am uitat a doua oară, am văzut numai o explozie de proiectil de mortier la câţiva metri în faţa lui. L-am văzut apoi când s-a prins cu mâinile de burtă. Am înţeles imediat că a fost rănit“, povesteşte fostul interbrigadist Constantin Câmpeanu, în volumul „Voluntari români în Spania“.

Trei luni va sta în spitalele spaniole Mihai Burcă, înainte de a participa iarăşi la confruntările armate, de această dată dintr-o altă postură, cea de comandant al batalionului Diviziei 45 Internaţională. Eroismul său e recompensat. Burcă devine un nume cunoscut în rândul celor din Brigăzile Internaţionale. Devine un simbol al luptătorilor români din Spania. De pe frontul iberic, comunistul le scrie tovarăşilor din ţară: „Suntem aici în focul iadului. Moartea ne pândeşte pe toţi. Dar nu ne gândim nici unul la ea“. Scrisoarea pasională a lui Burcă e publicată în ziarul comunist „Scânteia“, în februarie 1938.

Acest articol este un ciot. Următorul episod al serialului „Apostolii lui Stalin“, articol ce prezintă biografia foştilor luptători în Războiul Civil din Spania, Petre Borilă, Gheorghe Stoica, Leonte Tismăneanu şi Mihai Burcă, poate fi citit în ediţia „Weekend Adevărul“ din 27 februarie-1 martie 2015. Textul integral este publicat exclusiv în ediţia tipărită.
 

Click pe imagine pentru a o mări!

image

LISTA LUI STALIN

1. Ana Pauker
2. Vasile Luca
3. Gheorghe Gheorghiu-Dej
4. Ştefan Foriş
5. Emil Bodnăraş
6. Constantin Pârvulescu

7. Iosif Rangheţ
8. Andrei Ianuarievici Vîşinski
9. Petru Groza

10. Lucreţiu Pătrăşcanu
11. Avram Bunaciu
12. Constantin Doncea
13. Iosif Chişinevschi
14. Miron Constantinescu
15. Valter Roman
16. Chivu Stoica

17. Alexandru Moghioroş
18. Teohari Georgescu
19. Gheorghe Pintilie
20. Alexandru Drăghici
21. Alexandru Nicolschi
22. Dumitru Coliu
23. Gheorghe Apostol
24. Ion Gheorghe Maurer
25. Petre Borilă

26. Leonte Răutu
27. Mihail Roller
28. Iosif Ardeleanu
29. Sorin şi Ana Toma
30. Silviu Brucan
31. Alexandru Bârlădeanu
32. Serghei Nicolau
33. Mişu Dulgheru
34. Serghei Kavtaradze
35. Mihail Sadoveanu
36. Constantin Ion Parhon
37. George Călinescu

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite