Ploaia dintre gânduri

Plouă de mai puţin de o săptămână. Îi plăcu acest gând. Privi pe geamul care părea opac. Nu era murdar, dar griul de afară, împreună cu ceaţa dimineţii, îl făceau inutil. Pur şi simplu nu era nimic de văzut dincolo de el. Îşi strânse în palme cana de cafea şi i se adresă motanului, care dormea pe pervazul de deasupra caloriferului, cu spinarea la geam:

- Ce părere ai despre această idee? Ai începe o poveste cu ea?

Bucuros că este băgat în seamă, motanul îşi întinse tacticos spinarea, se ridică leneş, arcuindu-şi pe rând lăbuţele şi îi toarse ca răspuns. Apoi căscă plicitisit, întoarse pe jumătate capul spre geam şi se ghemui la loc.

- Mulţumesc pentru opinie, lene cu patru labe ce eşti. Ştiu şi eu că nu este nimic de văzut afară.

De fapt, ploua de un sezon întreg. Griul intrase în gândurile şi în hainele tuturor, estompând celelalte culori, ca un impermeabil subţire, dar refractar la lumină. Oftatul devenise o formă de salut. Apăsarea depresivă, pe care o simţeau toţi, îi făcea morocănoşi. Era ca o epidemie lentă, că o boală care se croniciza inexorabil. Imperturbabil. Implacabil. Era un mic ritual, la începutul zilei, să găsească, împreună cu ceilalţi profesori, un cuvânt nou care să descrise progresul pe care îl făcea griul în minţile lor. Find profesorul de filosofie, de obicei el găsea termenul zilei.

Din transcendent în imanent, ploia trece din ontologic în fiinţa noastră. Astfel de fraze, cu aparenţe bombastice, fără mari pretenţii de conţinut, înviorau un pic atmosfera matinală.

- Acum că duşmanul are un nume nou, ne putem preda mai liniştiţi. Să ne scuturăm şi să intrăm la ore. Oricum, mai trist decât să fii profesor nu este decât să fi elev, la aceste ore ale dimineţii.

Dar în această săptămână ploaia se oprise, într-adevăr, pentru o zi întreagă. Nu ieşise însă şi soarele, griul nu îşi pierduse omniprezenţa deloc onirică, aşa că ziua de pauză nu stârnise prea mult simţurile nimănui. Nici entuziasmul.

Totuşi, pentru el aceasta propoziţie părea importanta. Simţea că ar putea broda ceva în jurul ei.

- Daţi-mi o zi de sprijin şi voi dărâma ploaia, îi trecu prin gând.

Fraza asta va da bine dimineaţă în cancelarie, se amuză, terminându-şi cafeaua. Îşi puse costumul şi se aşeză la birou. Îşi notă propoziţia:

Plouă de mai puţin de o săptămână.

Arăta bine pe coala albă. O scrisese la jumătatea foii, având intuiţia că este mijlocul unei poveşti. Lângă mâna lui dreaptă venise, între timp, motanul. Era mereu acolo când scria. Aşa cum alte pisici apar de nicăieri la ora mesei, motanul său era mereu prezent când lucra la birou. Îl privea cu atenţie, din când în când se uita la ceea ce scria, iar când se plictisea, îşi făcea loc împingând câteva cărţi şi moţăia, torcând din când în când, cu o soi de vigilenţă discretă, care lui îi plăcea foarte mult. Şi îi prindea foarte bine. Când îşi terminase doctoratul, câteva săptămâni au locuit practic amândoi în micul spaţiu oferit de birou. El dormea cu capul pe teanul de foi scrise, iar motanul lipit de mâna sa.

Plouă de mai puţin de o săptămână.

- Dar înainte de asta ce a fost? Când dimineaţă mă trăgeai de mâna să îţi deschid geamul, când stăteai toată ziua în curte, ca un motan, nu în casă, ca un bibelou, ce a fost, îţi mai aduci aminte ? Iau privirea ta curioasă ca un răspuns.

Începu să scrie. Parcă aş elabora o compunere: Descrieţi anotimpurile anului, plecând de la cel curent, având în vedere măsura în care vremea influenţează psihicul uman. Găsiţi cel puţin două corelaţii cu teoriile filosofice privind fericirea. Elaboraţi un punct de vedere personal, plecând de la propriile determinări şi aspiraţii. Mi-aş putea da singur un extemporal, sub ochii îngăduitori ai supraveghetorului îmblănit. Care, în discreţia sa, şi i-a ascuns deja sub lăbuţe. Aş putea copia, dacă aş găsi pe cineva atât de amabil încât să fi scris deja ceea ce îmi trece mie prin minte. Cuvintele începeau să se aştearnă pe hârtie.

Toamna pe uliţă. Pe aici se împletesc două anotimpuri, primăvara târzie şi toamna prematură, alcătuind împreună o vară indiană, dar în stil nordic cu zile un pic friguroase, dar cu perioade atât de luminoase şi de calme încât pare că s-a întors vara. Dacă ar fi venit mai pe larg. Încă se mai poate face baie, dacă ştii să alegi momentele potrivite. Zilele sunt mai scurte, dar luminile apusului sunt mai colorate ca oricând, pentru că au nori pe care să se reflecte. Nori de ploaie, care încă sunt prea leneşi să se pună pe treabă. Va începe în câteva zile sezonul fructelor de mare, vântul va bate din ce în ce mai tare, dar momente însorite vor mai fi până la sfârşitul anului. Şuviţe de vară caldă printre fuioare înceţoşate. Apoi va urma sezonul ploilor gri şi triste, dar mai este până atunci.

Deja gândul la ele începe să tulbure minţile. Oamenii îşi pierd încet forţa de a se bucura şi curajul de a îşi urma dorinţele. Lunga înfrângere care se anunţă face ca gândurile luminoase să aibă picioare grele.

Este un proces gradual, ca o pregătire pentru hibernare. O întristare de masă, o scădere treptată a vitalităţii. Culorile par că se retag din calea griului care le va acoperi jilav. Un reumatism al speranţei, care dă dureri muşchilor folosiţi pentru a zâmbi.

Ploile încep să cadă pe neobservate. Deja toată lumea le aşteaptă şi se comportă ca şi cum ar fi început. Resemnarea începe înainte de apariţia fizică a pedepsei, odată cu acceptarea inevitabilităţii ei. Este o nebunie să lupţi pentru a schimba ceea ce nu poate fi schimbat.

Aici, iarna, peste noi se aşterne depresie, nu zăpadă. Era propoziţia pe care i-a spus-o fiecare persoană care îl vedea pentru prima dată.

Venise doar de doi ani în această tară din Nord, încă îşi păstrase destul de vii culorile din ţara sa. Trecea drept un excentric, o prezenţă agreabilă, dar nimeni nu credea că va rezista griului. De fapt, nimeni nu se gândise la asta, toţi aşteptau să se uzeze şi el, să se predea, că toţi ceilalţi.

Nu îi luase prea mult în serios. Nu avusese nici timp, de altfel. În prima iarnă îşi terminase teza de doctorat, lucrând atât de mult încât aproape nici nu observase venirea şi plecarea ploilor. Era mult în întârziere, avea documentaţia făcută dar puţine pagini scrise. Lucrase practic tot impul liber, muncind cu frenezia celui pasionat şi care are un termen limită foarte aproape. Ar fi putut să plouă cu stridii şi probabil că nu l-ar fi interesat. Şcoala, limba cea nouă şi teza îl obosiseră mult. Aşa că nu a sărit în evidenţă prea mult, nu a făcut o notă distinctă prea stridentă, iar glumele sale, în combinaţie cu ochii încercănaţi, îl plasau foarte bine în rolul celui care se adaptează.

Al doilea sezon ploios, însă, l-a indispus teribil. Nu era atât de sociabil încât să aibă o reacţie mimetică la plictisul celor din jur, dar ceva din starea lor i se transmitea şi lui. Reducerea poftei de viaţă, atât de natural asumată, îl găsea fără o reacţie potrivită. Ploaia îi strica obiceiurile.

În restul timpului, îi plăcea această ţară aspră. Vara nu avea nostalgia căldurilor moleşitoare din ţara sa. Aerul proaspăt şi sărat îl înviora, se surprindea îndrăgind chiar şi vântul de nord, care face din soare doar un corp de iluminat, nu şi o sursă de căldură. Dar peisajele abrupte, cu mici golfuri unde bărci care par de jucărie decorează valurile oceanului, pe cât de frumoase erau în lumină, pe atât erau de triste ascunse sub ploi. Iar activităţi de interior nu prea găsea. Barurile locale, cu băutura tare şi cântece triste nu îl tentau deloc. Asta şi pentru că nu găsea vin de calitate. Berea artizanală locala i se păruse bună, dar băuta afară, pe malul mării. Iarna i se făcea frig doar privind halbele aburinde. Iar whiskyul, care era băutura cea mai îndrăgită, îl găsea violent cu papilele sale gustative, un fel de a te lovi singur peste simţuri, până să cazi la podea.

Oamenilor le este groază să rămân singuri cu ei înşişi, iar sezonul ploios la asta te obligă. Cât despre euforia dată de compania alcoolizată a altora la fel de trişti ca tine, o putea privi doar ca obiect de studiu antropologic, nu şi că o soluţie soterică. Nici măcar pe termen scurt.

Plouă de mai puţin de o săptămână.