Parlez-vous français ?

Ajunsese înapoi la Paris. Ploua, ca de obicei. Venea dintr-o ţară caldă, mult prea caldă chiar. Din canicula prăfuită a litoralului african, aeroportul din Paris, cu cerul său gri şi mulţimea de oameni care alerga care încotro, era un pic derutant.

Avea mereu nevoie de un timp să pentru a îşi recalibra privirea. Zâmbi, privind către ieşirea de RER. Linia B, celebră pentru că este întotdeauna aglomerată, întotdeauna murdară şi niciodată la timp. Un fel al marelui oraş de a te întreba dacă eşti sigur că vrei să îl vizitezi. O încercare inţiatică, un mod de a trece, de multe ori prea aproape de aproapele tău, prin cartierele fără identitate şi culoare în care dorm furnicile care care muncesc în subteranele luminilor pentru turişti.

Pentru el, acest drum merita. Ştia poveştile localnicilor care se plângeau meu că Parisul este singura capitală europeană fără o legătură directă, rapidă şi civilizată până la aeroport. Ştia că această linie, mai ales la orele de vârf, pare un calvar. Dar, pentru bucuria sa încă nestinsa de a îşi vizita oraşul preferat, trenul care scârţia din toate încheieturile era ca gloaba răpciugoasă din poveşti care te duce la castel.

Aşteptă să treacă primul tren, prea aglomerat, şi se urcă în următorul.

Nu se grăbea, se amuza privind diversitatea feţelor din jurul său, încercând să îşi imagineze unde se duce fiecare, în ce colţ al pântecelui marii metropole.Pe cât era de obositoare, forfota oraşului îi plăcea, îl trezea la viaţă, îi provoca permanent curiozitatea.

Se aşeză pe scaun şi deschise o carte. După puţin timp, i se păru că aude vorbindu-se într-o limbă cunoscută. Se uită la grupul de scaune din stânga sa şi văzu vorbind la telefon, în limba sa est-europeană, o domnişoară elegantă. Vorba calm, dar ferm, cu o voce plăcută, suficient de încet încât să nu deranjezeze. De altfel, nu înţelegea ce spune, doar câte un cuvânt îi ajungea, din când în când, la urechi. Lângă aceasta stătea o doamnă trecută de primele tinereţi, cu o cofură ţeapănă şi o mimică la fel de puţin prietenoasă. În faţa lor, soţul doamnei, cu aprenţă bonomă şi ochelari cu rame subţiri, citea liniştit ziarul.

Doamna începu să se strâmbe la domnişoara care continua să vorbească la telefon în limba sa. Pufni o dată, de două ori, îl privi pe soţ, pufni şi spre el ca să îi arate cât este de deranjată. Acesta o privi placid şi se întoarse la lectura sa. Doamna privi în jur, dar, în afară de privirea ironică a călătorului nostru, nu a găsit alt punct de reper. Despre solidaritate, nici vorbă.

Îl lovi atunci, uşor, pe soţ peste picior : 

- Dă-mi ziarul tău, te rog, îi spuse acestuia.

- Mai am ceva de citit, la ce îţi trebuie ? Este ziarul meu de sport, răspunse mirat domnul.

- Dă-mi-l acum, te-am rugat, insistă cu o voce brusc metalică, întinzând mâna către el.

- Poftim, nu este nevoie să ţipi, bătu domnul în retragere, cu aerul celui care nu este la prima bătălie pierdută. Şi care şi-a pierdut motivaţia de a se mai angaja în altele.

Doamna înşfăcă grăbită, dar încă destul de calmă, ziarul, îl deschise şi începu să citească cu voce tare. Domnul o privi contrariat :

- Eu am citit deja pagina de tenis, pentru cine o citeşti ?

Nu primi decât o privire rece. Doamna continuă să citească un articol despre Rolland Garos, din ce în ce mai tare. Domnişoara, care, absorbită de conversaţia ei telefonică, nu observase începutul scenei, făcu o pauză şi privi în jurul ei să vadă ce se întâmplă. Primi şi ea aceiaşi privire rece, însoţită de tonul din ce în ce mai ridicat cu care aceasta citea ziarul. I-au trebuit cateva momente să înţeleagă, momente în care vocea cititoare ajunsese la urlet. Nu mai vorbea nimeni în compartiment, se auzea doar ciudata cronica audio, ca o transmisie radio neaşteptată.

Când a înţeles ce se întâmplă, domnişoara s-a scuzat la telefon, s-a ridicat, a mers lângă uşă, unde a rămas în picioare, continuând să vorbească pe aceiaşi voce joasă. Războinica cu voce de fier i-a înapoiat soţului ziarul, zâmbind foarte mulţumită :

- Ai văzut, poftim!

El o privi şi luă ziarul scuturând imperceptibil din cap. Îşi reluă lectură, având grijă să nu i se citească dezaprobarea pe chip. Doamna îşi savura victoria, privând încântată pe geam la defilarea blocurilor din periferie. Câteva momente de glorie.

Dar la staţia următoare trenul s-a aglomerat. Domnişoara cu telefonul a coborât şi a urcat un grup mare şi gălăgios de muncitori care mergeau în oraş. Lângă doamna şi soţul ei s-au aşezat, faţă în faţă, două negrese rotofeie îmbrăcate colorat, în haine tradiţionale. După ce s-au potrivit tacticos pe scaune, înghesuindu-i bine pe cei doi, au început să vorbească.

Tare, foarte tare chiar. Dar în franceză. În franceză de banlieue, cu accent puternic şi fraze construite rudimentar. Dar în franceză. Următoarea jumătate de oră au vorbit, au strigat mai mult, vorbind cu voioşie una peste cealaltă, despre ce au de făcut în ziua respectivă. Curăţenie la două rezidenţe. Au făcut inventarul soluţiilor chimice care trebuiesc folosite, al măturilor, apoi au povestit despre ce au de cumpărat pentru masa de seară. Şi despre un văr care are probleme cu fraţii  soţiei sale. Aparent, din vina lui, ele îl ştiau că nu este foarte serios.

În timp ce se dezvolta vesel acesta discuţie asurzitoare, doamna, ghemuită lângă geam şi rămasă fără voce, se făcea din ce în ce mai mică. Părea că se micşorează direct proporţional cu volumul conversaţiei de lângă ea. Privi deznădăjduită către soţ. Acesta se simţea bine în spatele ziarului, putea să râdă liniştit în gând. De mult nu se mai amuzase atât de bine. Ar fi mers cu acest tren până la capătul lumii şi înapoi.

 În scaunul de vis-a-vis, turistul nostru îşi ştergea lacrimile de râs. El se putea distra în voie, nu avea de cine să se ascundă. Dar nici cui povesti momentul de împleticire a civilizaţiilor la care asistase. Coborî în centrul oraşului, amintindu-şi de poveştile din copilărie.

Cine ar fi crezut că Sfânta Miercuri şi Sfânta Vineri circulă cu linia B de RER ?