INTERVIU Scriitorul norvegian Jo Nesbo: „Deşi omor oameni în cărţi, toate romanele mele sunt poveşti de dragoste“

Jo Nesbo

New York Times a scris că, alături de dramaturgul Henrik Ibsen şi de pictorul Edvard Munch, Jo Nesbo reprezintă cea mai importantă moştenire culturală pe care Norvegia a dat-o lumii. Un geniu al literaturii poliţiste, Jo Nesbo este printre cei mai citiţi autori ai planetei, cărţile sale vânzându-se în zeci de milioane de exemplare. În tinereţe a fost fotbalist, mai târziu muzician pentru ca apoi să se dedice literaturii.

De curând, Jo Nesbo a fost în România unde şi-a lansat cinci volume poliţiste publicate în româneşte la Editura Trei şi o rescriere a tragediei „Macbeth“, a lui Shakespeare, în cheie poliţistă, apărută la editura Humanitas.

Cu această ocazie am vorbit şi noi cu Jo Nesbo.

Jo, eşti o legendă vie a literaturii. Dar cum ai devenit scriitor şi cum, dintre toate genurile literare, ai ales literatura poliţistă?

Am devenit „scriitor“ la 12 ani. Am primit la şcoală o temă: să scriem o compunere intitulată „O zi frumoasă în pădure“. Iar eu am scris o povestire în care la finalul acelei zile frumoase nimeni nu se mai întorcea viu din pădure. Mie mi s-a părut o compunere excelentă. În loc să aprecieze talentul meu literar, învăţătoarea mi-a chemat părinţii la şcoală şi le-a spus: „Duceţi copilul la psiholog. Omoară oamenii în compuneri.“

Cum te simţi când se spune despre tine că, după Ibsen şi Munch, eşti cel mai cunoscut norvegian al tuturor timpurilor?

Nu cred că e chiar adevărat. Cred că Ole Gunnar Solskjæ, fotbalistul de la Manchester United, este mai cunoscut şi decât Ibsen şi decât Munch şi decât mine.

Şi tu ai fost fotbalist.

Da, dar nu am jucat pentru Man United. De aia nu-s aşa faimos.

Dar, deşi omori oameni în cărţi, susţii cu tărie că toate romanele tale sunt poveşti de dragoste. Cum aşa?

Da. Dacă te uiţi la motorul acţiunii, la motivele crimelor, toate sunt făcute din iubire. O iubire bolnavă, dar totuşi iubire. Dacă considerăm gelozia ca o dovadă a dragostei, atunci da, toate crimele pasionale vin din iubire. Şi toate personajele mele sunt îndrăgostite.

Este dragostea o pedeapsă sau o cale spre mântuire?

Dragostea poate fi orice. Poate construi şi poate dărâma. Dragostea şi războiul sunt două cuvinte folosite adesea în aceeaşi propoziţie. Asta se întâmplă pentru că, până la un anumit punct, sunt acelaşi lucru: o cale de distrugere dar şi un mod de a construi ceva nou din temelii. Dar, pe lângă dragostea dintr-un cuplu, cred că sentimentul cu adevărat important este acela de a ne păsa de semenii noştri.

Ai acceptat să rescrii „Macbeth“ ca pe un roman poliţist. De ce?

Mi s-a părut că băiatul ăla, Will Shakespeare, a scris acum câteva sute de ani un sinopsis excelent pentru un roman poliţist. Glumesc. Nu, de fapt în cadrul proiectului Hogarth Shakespeare mai mulţi scriitori ai lumii au fost invitaţi să rescrie o piesă a lui Shakespeare în stil propriu. Iar eu am ales „Macbeth“ tocmai pentru firul său epic de thriller. (Proiectul Hogarth Shakespeare a fost demarat în 2015 în Marea Britanie de Editura Hogarth, la 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare. Seria „Hogarth Shakespeare“ propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către unii dintre cei mai bine cotaţi scriitori actuali, care le reimaginează pentru secolul XXI. Autorii implicaţi în proiect sunt: Jeanette Winterson – O paranteză în timp , Howard Jacobson – Neguţătorul din Veneţia, Anne Tyler – Îmblânzirea scorpiei, Margaret Atwood – Furtuna, Tracy Chevalier – Othello, Edward St Aubyn – Regele Lear, Jo Nesbø – Macbeth, Gillian Flynn – Hamlet. Până acum, în limba română, au apărut la Editura Humanitas, trei titluri din această serie: „Shylock este numele meu“ – Howard Jacobson, „O paranteză în timp“ - Jeanette Winterson şi “Macbeth“ - Jo Nesbo. N.R.)

Personajul tău cunoscut în toată lumea, inspectorul Harry Hole, care apare în multe din romanele tale, e foarte uman. Nu doar că îi pasă de semeni, dar are şi toate micile păcate pe care le poţi găsi într-un om. Cum l-ai creat?

Numele de Harry este al unui prieten de-al meu, iar cel de Hole este al unui poliţist din orăşelul bunicii cu care mă ameninţa când eram mic. „Dacă nu vii până în ora 8 acasă, îl chem pe Hole. Am crescut cu frica de Hole. Iar, peste ani, când am fost în acea localitate să îmi lansez o carte, a venit la mine un bătrân de 90 de ani, înalt de aproape 2 metri, care mi-a spus cu o voce tunătoare: „Eu sunt Hole!“ Iar eu, bărbat în toată firea, am spus cu voce mică: „Bine, dar nu e încă ora 8“.

Dincolo de nume, însă, în suflet, Hary Hole al meu, pe de o parte, e un pesimist, dar, pe de altă parte, e un romantic incurabil. Astea le are de la mine. E cinic şi duios în acelaşi timp. Nu are idealuri morale, nu este şi nici nu se pretinde a fi moral, dar, prin acţiunile lui, contribuie la curăţenia lumii. Chiar dacă se simte adesea un outsider, el contribuie la binele „turmei“ lui, ca să zic aşa. Chiar dacă „turma“ îl respinge adesea.

De ce contribuie la binele „turmei“ atunci, dacă e respins?

Cu toţii avem reflexe sociale care sunt mai puternice decât credem. De aceea facem joburile pe care le facem: pentru a contribui la bunăstarea spirituală sau fizică a semenilor noştri. De exemplu, în anii 60, dacă întrebai pe oricine de pe lume dacă, în eventualitatea în care ar fi ales, s-ar duce pe Lună, ceea ce atunci părea o misiune sinucigaşă, nu ai fi găsit pe nimeni care să răspundă „nu“. „Nu mă duc pentru că am familie şi copii. Şi aş putea muri. Mulţumesc că v-aţi gândit la mine, dar eu spus pas.“ Nimeni nu ar fi refuzat pentru că s-ar fi simţit cel ales pentru o misiune importantă pentru omenire. „Dacă dintre toţii membrii turmei eu am fost cel ales pentru această misiune unică atunci chiar trebuie să merg. E moarte sigură, dar trebuie să merg.“ Într-un fel, Hary Hole are exact această atitudine: „Îmi urăsc munca. Nu vreau să urmăresc criminali, dar dacă cei din „turma“ mea m-au arătat cu degetul şi au spus: „Eşti singurul tip capabil să strângi gunoaiele societăţii de pe străzi, atunci o fac.“

Ziceai de personajul tău că e un romantic incurabil. Apropo de romantism şi nostalgie, de ce ai plasat acţiunea majorităţii cărţilor în anii 70?

Am fost născut un pic cam prea târziu (în 1960) ca să experimentez cu adevărat anii 70. Fratele meu e cu 5 ani mai mare şi el s-a bucurat din plin de toată splendoarea acelor ani şi cred că am fost puţin gelos pe el. Plus că am fost născut la Olso, dar crescut într-un cătun de lângă marele oraş. Aşa că mă simţeam mereu ca fetiţa cu chibrituri care se uită pe fereastră la bucuria altora. Şi azi, muzica pe care o ascult, cărţile pe care le citesc şi filmele pe care le văd sunt toate din anii 70. Nu ştiu dacă este dorul după vârsta inocenţei pentru că anii 70 nu erau inocenţi deloc. Dimpotrivă. Era o criminalitate uriaşă în marile oraşe ale Occidentului, iar Oslo nu făcea excepţie, era poluare, Războiul Rece, droguri, arme nucleare, şomaj, războiul din Vietnam... Pe de altă parte, atunci s-a compus o mare muzică şi s-a scris o mare literatură. De dorul artei crete în anii 70 sufăr eu.

Scrierile tale au şi ceva autobiografic în ele?

Cel mai legat de mine şi de familia mea este romanul „Fiul“. Acolo scriu despre tatăl meu. Tata a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial alături de nemţi, dar pentru a-şi apăra ţara de ruşi. E vinovat sau nu? Despre asta am scris acolo: despre aşa-zisele vinovăţii istorice. Şi unde sunt adevăraţii vinovaţi?

Romanele tale au şi ele un fel de coloana sonoră. Cât de importantă este muzica în arta ta?

Muzica spune foarte multe despre un om. De exemplu vezi pe stradă pe cineva purtând un tricou cu numele unei trupe preferate şi atunci ştii dintr-odată foarte multe despre acea persoană absolut necunoscută altfel. Poate nu ştii exact cine este acea persoană, dar ştii cu precizie cine ar vrea să pară că este. La fel folosesc şi eu muzica în cărţile mele, ca pe semnale scurte de recunoaştere a personajelor.

Ştiu că eşti şi muzician.

Da, eu şi cu trupa mea de „bătrânei“ urmează să lansăm un album.

Cum se face că „bătrâneii“ din Nordul Europei arată atât de tineri?

La noi e mai frig şi suntem mai bine conservaţi.

Mai faci sport?

Fotbal nu mai pot juca pentru că am avut un accident la picior, dar sunt pasionat de căţărări pe munte. Şi aici, în România, am urcat pe munte lângă Braşov.

Ai un anumit ritual când scrii?

Am un apartament la mansardă în centrul oraşului cu cea mai splendidă privelişte. Am un birou vechi de 100 de ani, din lemn masiv, a trebuit să fie urcat cu un lift exterior şi introdus pe geam în casă, în urma unei operaţiuni foarte migăloase. Am pe birou cel mai performant computer din cea mai nouă generaţie şi totuşi, dintre toate locurile din lume, singurul în care îmi este imposibil să scriu, este acasă. Cel mai bine scriu în cârciumi. Nu departe e casa mea e o cafenea. Mă duc acolo încă de dimineaţă. De obicei, masa mea preferată, de la geam, e ocupată. Eu mă aşez acolo şi încep să mă uit urât la clientul aşezat la masa „mea“ până ce acela se simte şi pleacă. Apoi îmi încep ziua de lucru.