Eliade al meu. La încă o „Noapte de Sânziene“
0
Am fost înnebunit, transfigurat când am citit prima oară „Noaptea de Sânziene“, de fapt în întregime proza fantastică a lui Mircea Eliade. Vedeam peste tot „semne“, mă plimbam obsedant pe strada Mântuleasa şi pe străzile din jurul Căii Moşilor, îmi petreceam Ajunul şi Noaptea de Sânziene în pădurea Băneasa, în preajma căreia locuiesc. Azi nu mă mai încântă aceste „mituri, ghicitori, eresuri“...
Azi nu mă mai încântă aceste „mituri, ghicitori, eresuri“, dar îl putem omagia pe marele autor citind o pagină din capodopera sa romanescă sau din orice altă carte a lui.
Începutul fusese făcut însă mult mai devreme, pe la 8-9 ani, maxim 10, când citisem o relatare a scriitorului despre „Cum am descoperit Piatra Filozofală“, prima sa încercare literară, care s-a pierdut; aşa am aflat pentru prima oară despre acest autor ochelarist, bătrân, „cu aripi uriaşe“, aflat departe, şi despre adolescenţa sa „mioapă“, papiniană şi plină de proiecte şi elanuri giganteşti; la puţină vreme după aceea, tatăl meu a adus acasă, împrumutat, nu mai ştiu de unde, un xerox după ediţia din străinătate a nuvelei „Pe strada Mântuleasa“, de-abia după Revoluţie s-a publicat mini-romanul la noi, era un „samizdat“, deşi nu ştiam termenul pe-atunci, am citit fabuloasa povestire eliadescă pe nerăsuflate, şi de atunci viaţa mea (intelectuală) nu a mai arătat la fel.
Mă „îndrăgostisem“ de fastuoasa Oana, pe care nici acum nu pot să o uit, voiam neapărat să ştiu unde a dispărut săgeata, în preambulul cărţii, puneam pe toată lumea să îmi explice, nu înţelegeam nimic de fapt, habar nu aveam pe-atunci de Ana Pauker şi de numeroasele (sub)straturi ale cărţii, nu făceam nici paralela cu mitul Şeherezadei, de-abia mult mai târziu am citit astfel de analize sofisticate ale textului, dar teribila forţă de fascinaţie a scriiturii eliadeşti îşi făcuse efectul asupra mea. Eram, cum se spune, marcat, „vampirizat“, bolnav pe viaţă.
Lecturile unei vieţi
Din acel moment, numele lui Mircea Eliade a devenit un mit pentru mine – pentru copilul care eram, de fapt –, mă chinuiam să-i procur şi să-i strâng toate cărţile, deşi erau puţine apărute la noi pe-atunci şi, oricum, greu de găsit (primul volum din „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“, ediţie demarată, deşi în plin regim comunist, în anii ’80, îl aveam, adus de tatăl meu de la servici, în două volume, xeroxat – dar cu pagină albă pe spate, de-aia a ajuns aşa imens – şi legat artizanal de un „meşter“ de pe-acolo, care se ocupa de aşa ceva, şi cred că aşa îl am şi în ziua de astăzi, nu mai ştiu dacă am „recuperat“, în cumpărăturile de după Revoluţie, şi un exemplar propriu-zis al cărţii).
Totuşi, citită în liceu, „Maitreyi“ (sau „Noaptea bengaleză“, cum îi zic francezii), chiar dacă nu m-a dezgustat, cum i s-a întâmplat mai târziu Cezarei, m-a lăsat rece, iar din „Nuntă în cer“, aflată în acelaşi volum, am citit puţin, m-a plictisit şi am abandonat-o (am lăsat-o pentru mai târziu, când o să fiu „mai mare şi mai deştept“), evident nu am mai revenit niciodată asupra ei. Cu puţin înainte de Revoluţie, am citit împrumutată, cu delicii şi beneficii (devenisem, între timp, mult mai versat din punct de vedere intelectual), „La ţigănci şi alte povestiri“, ediţia lui Sorin Alexandrescu de pe la sfârşitul anilor ’60 (cuprinzând interbelicele: „Domnişoara Christina“, „Şarpele“, „Nopţi la Serampore“ etc. şi câteva postbelice, printre care capodopera titulară), şi tot atunci, sau imediat după Revoluţie, de la un alt prieten, „În curte la Dionis“, ediţia lui Eugen Simion cu restul nuvelelor de până în acel moment al anilor ’70 („Ivan“, „Uniforme de general“, titulara etc., cele în care se vede cel mai bine legătura dintre literatura şi teoriile ştiinţifice ale lui Mircea Eliade).
Aşa că, la momentul „eliberării“ aduse de Revoluţia din Decembrie 1989, „morbul“ eliadesc era deja instalat în mine, iar lectura ulterioară a capodoperei (cel puţin aşa şi-o considera şi o dorea Eliade) „Noaptea de Sânziene“, în sfârşit editată la noi, în 2 volume BPT, şi a integralei prozei fantastice a lui Eliade, realizate de Eugen Simion la Editura FCR (Fundaţia Culturală Română) – practic doar „19 trandafiri“, un text destul de slăbuţ, publicat prima oară separat de Mircea Handoca, rămăsese până atunci pe dinafară –, nu a mai reprezentat decât o „formalitate“.
Adolescent pe Mântuleasa
Important este însă şi efectul „existenţial“ produs asupra mea de către aceste lecturi. Aşa cum povestea odată şi regretatul poet Cristian Popescu, eram obsedat pur şi simplu de Eliade şi de literatura şi teoriile lui, vedeam peste tot „semne“, priveam Universul – şi propria-mi viaţă – în termeni de simbolistică şi de calcul numerologic şi de alte tipuri. Mă plimbam obsedant pe strada Mântuleasa (unde, parcă, încă mai supravieţuia pe-atunci şcoala în care învăţase Mircea Eliade, descrisă, cred, şi în roman) şi pe străduţele din perimetrul acesteia: Moşilor, Toamnei („lumina aceea de pe strada Toamnei“, cum se spune memorabil în „Ivan“, de către personajul soldatului agonizant), Sf. Silvestru, Izvorul Rece şi Sf. Ştefan etc., căutând semne şi interpretându-le, aşteptând întâlniri mirabile şi pline de sens, şi chestia este că chiar le aveam şi ele chiar apăreau, dacă ştiai să le cauţi şi să le vezi.
De fiecare Noapte de Sânziene, şi nu numai, îmi căutam (şi îmi aşteptam) în acest perimetru citadin Ursita, deşi înţelesesem foarte bine că în romanul eliadesc este vorba despre Moarte. În fiecare Ajun de Sânziene, şi nu numai, călătoream în Pădurea Băneasa (aflată, oricum, aproape de casa-mi), ca un alt Ştefan Viziru, căutând şi aşteptând Miracolul. Anii au trecut, m-am maturizat şi, treptat, încet-încet, am renunţat la aceste obiceiuri, „moravuri şi năravuri“ (A. Oişteanu).
În paralel, odată cu începerea editării la Humanitas, dar şi la multe alte edituri obscure şi particulare, a integralei operei ştiinţifice şi literare a marelui savant, îmi procuram conştiincios cărţile, până au ajuns să depăşească lejer un raft de bibliotecă, poate chiar la două să fi ajuns. Am citit însă, desigur, destul de puţin din ele (din eseurile interbelice, gen „Fragmentarium“ sau „Insula lui Euthanasius“, destul de dezamăgit, pentru că mi se păreau cam subţirele şi superficiale textele, „Aspecte ale mitului“ – ediţie veche Univers, colecţia „Eseuri“ – o citisem tot înainte, împrumutată cine ştie de pe unde, şi nu mai ştiu ce altceva; în general, pe ce-am pus mâna la început, în acei ani, când le-am cumpărat, după aia m-am lăsat).
„Felix (mea) culpa“
Azi însă nu mă mai încântă „toate aceste doine, ghicitori, eresuri“ şi ce-aş putea să fac, la trecerea a încă unei Nopţi de Sânziene, pentru scriitorul şi savantul atât de blamat, ignorat, contestat, acuzat, ostracizat, „cancelat“ în prezent, dar care mi-a marcat totuşi viaţa („felix culpa“, nu pot să neg asta, cum spunea şi el despre magistrul său, Nae Ionescu)? Poate doar să scoatem cartea din bibliotecă şi să citim măcar o pagină din „Noaptea de Sânziene“, „odiseea iniţiatică“ a lui Ştefan Viziru (încheiată, ca orice iniţiere, în Moarte), cea de pe la început, în care descrie călătoria în pădurea Băneasa („pădurea interzisă“, cum, iarăşi, sună titlul franţuzesc al cărţii), precum şi întâlnirea cu Ileana, frumosul „înger al morţii“ (sale), sau poate chiar începutul cărţii: „Simt că mi se fac semne“, este prima frază a romanului.
Cum spuneam odată, deşi opera savantului, omului de ştiinţă, este prodigioasă şi extrem de influentă, e posibil ca, pe termen lung, Eliade să supravieţuiască (odată cu inevitabila, inerenta perimare a tuturor ideilor teoretice), pentru generaţiile de tineri care urmează, în primul rând prin acest farmec indicibil şi indelebil produs de literatura sa, dar nu de romanele realiste şi interbelice (care rămân, evident, ca „document de epocă“), ci de proza sa fantastică, posesoare a unui „farmec discret“, dincolo de orice interpretare a textului sau orice legătură făcută cu opera şi cu teoriile sale ştiinţifice.
Calea Moşilor forever
Este un lucru pe care criticii literari, cu opacitatea şi lipsa de viziune şi de perspectivă care-i caracterizează, nu l-au sesizat, perceput sau prevăzut, considerând literatura sa (la care Eliade, care şi-a scris paginile literare doar în limba română, ţinea extrem de mult) ceva lipsit de mare valoare artistică şi literară, în orice caz „secundar“ faţă de opera ştiinţifică a autorului, iar capodopera „Noaptea de Sânziene“ (pe care autorul o considera încununarea carierei sale literare) un eşec, nici măcar grandios.
Eliade a mitizat ca nimeni altul Bucureştiul şi mai ales strada Mântuleasa (de la „a mântui“, da?) şi perimetrul din jurul Căii Moşilor al capitalei („Moşii“/Stră-moşii, „Moşul“ cu care se întâlnea pe câmp ciobănaşul Petrache Lupu, denumirea nu este întâmplătoare, dar nu mai intru acum în simbolistica acesteia; unde-i acuma Bucur Oborul se ţinea la un moment dat „Târgul de Moşi“, „la Moşi“, ironizat de Caragiale în „tabla sa de materii“), „Cântarea Bucureştiului“ făcută în opera sa este fără seamăn (egalată doar de cea, ulterioară, din cărţile lui Mircea Cărtărescu), dovadă a acestui „efect Eliade“ este impactul uriaş şi afluenţa de tineri aduse de traseele ARCEN dedicate, înainte de pandemie, acestei zone şi lui Mircea Eliade în mod direct.
În plus, „căderea în timp“ (apoi în istorie şi sub-istorie, cum considera, în textele sale, şi scriitorul român Dan Stanca), „retragerea din istorie“, „teroarea“ acesteia şi alte teme ale romanului „Noaptea de Sânziene“ şi ale literaturii eliadeşti revin brusc în actualitate şi au fost retransformate în ceva actual de către revenirea, reîntoarcerea, cu un etern rânjet pe faţă, a Istoriei din aceşti ultimi ani şi de către, în „anul de graţie“ 2022, războiul în curs din Ucraina, considerat chiar de către actualul preşedinte al Americii ca „începutul celui de-al Treilea Război Mondial (WWIII)“.
PS: Iată ce scriam şi pe un 21 iunie 1918, în „jurnalul“ meu online: „Se-apropie Sanzienele... Pe vremuri, pe masura ce se-apropia noaptea considerata magica, intram intr-o stare teribila de febrilitate, iar asteptarea devenea insuportabila. Incercam sa-mi petrec noaptea respectiva intr-un mod cat mai atipic si aventuros, curios ce miracol mi se va mai rezerva anul acesta. Practic, imi provocam existenta miracolului, credincios expresiei "imaginarul determina realul". Citisem romanul lui Mircea Eliade si imi placea sa iau la propriu geografia sa simbolica, cautand (si primind) semne peste tot in perimetrul centrat in "mantuitoarea" strada Mantuleasa (si "Ah, lumina aceea de pe strada Toamnei..." - citat din "Ivan"), dar si in padurea Baneasa, punctul final, dar si initial, al patimirilor lui Viziru. Intr-un fel, sufletul meu tanar a ramas undeva ingropat pe vecie in zona Mosilor (de la Obor pana la Calarasilor), in care-acum, daca trec, nu mai recunosc nimic. Iar acum? De mult am inteles sensul expresiei eminesciene "Mai suna-vei, dulce corn?".“
Citeşte şi:
Despre Arcadia lui Eliade, Cărtărescu şi-a Ancăi Poteraşu (şi despre periplurile mele adolescentine în zonele eliadeşti şi cărtăresciene despre care vorbesc)
Fragment din „Nuntă în cer“
Un alt fragment din „Nuntă în cer“, comentat în 2017
Extras din „Noaptea de Sânziene“, ocazionat de debutul pandemiei
Despre ipotetica „supravieţuire“ a lui Mircea Eliade în conştiinţa generaţiilor viitoare
Se încarcă comentariile...
