Când trăirile respiră sub umbrelă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Să ai coloană vertebrală presupune demnitate, iar demnitatea este o trăsătură de caracter. Un caracter fără demnitate este egal cu zero, de aceea apreciez oamenii care îşi asumă rolul lui Don Quijote şi îi iubesc pe aceia care îmbracă hainele lui Sancho Panza.

Căci nu este deloc comod să conştientizezi lupta partenerului de drum cu lumea, să-i stai alături necondiţionat, dar să o vezi în acelaşi timp şi cu ochii tăi, fără a te lăsa prins în mrejele tentaţiei de a arunca armele. Toţi suntem într-un fel sau altul Don Quijote, mai ales în aceste vremuri nebune în care nimicul pare că este totul, iar totul este un mare nimic. În aceste vremuri în care nu mai avem luxul de a spune că scara valorilor este inversată, pentru că ea a dispărut cu desăvârşire. Unde poţi pune piciorul ca să faci următorul pas pe cărarea vieţii a devenit o alegere mai dificilă decât oricare alta de până acum. Suntem împinşi, chiar obligaţi să purtăm altfel de uniforme decât pe vremea în care comuniştii erau la putere. Suntem uniformizaţi ca să nu mai vedem nimic dincolo de problemele cotidiene, de facturile umflate cu pompa şi de oamenii mici şi mijlocii care cred că libertatea înseamnă a da în cap oricui nu este de acord cu ei. În aceste vremuri, a avea curajul să-ţi asumi originalitatea este mai mult decât impresionant. Când ai idei, putere şi frumuseţe, blândeţe şi rost, ştii că important este să fii sincer cu tine însăţi. Este ceea ce Roxana Mihalcea a reuşit pe deplin cu prima ei carte, pe care a numit-o simplu: „Umbrela trăirilor mele”. A scris despre ea, aşa cum se înţelege, se citeşte, se scrie şi descrie, despre mijloacele ei de transport, despre scrieri care i-au ajuns la suflet, despre iubire, aşa cum o înţelege ea, cugetări despre lume, viaţă şi timp, dar şi despre bărbaţi versus femei. A scris simplu, din inimă, în aeroport, în gări, pe stradă, acasă, pe bancă, unde a primit atingerea inspiraţiei. Roxana Mihalcea a găsit curajul de a îmbrăca hainele lui Don Quijote şi de a convinge lumea că viaţa are un miez dulce dacă ai curajul să dai cu ea de pământ. Poate, trezită astfel, omenirea va învăţa că a vorbi din inimă, a ajuta pe cel care îţi cere ajutorul, a-l călăuzi, a-l mângâia înseamnă a fi om cu adevărat.

Oricine are o poveste undeva, înlăuntrul lui, dar nu oricine are harul de a povesti. Nu toţi primesc cheia spre cuvintele potrivite. Cei care reuşesc ştiu că singura regulă este ca acele cuvinte să fie adevărate. Pentru a deveni scriitor, ai nevoie în primul rând de inspiraţie, pe lângă talent şi creativitate. Imaginaţia este cea mai de preţ pentru un scriitor, dar fără experienţă nu are valoare. Oricâtă imaginaţie ai avea nimic nu poate fi comparat cu viaţa însăşi. Acesta este motivul pentru care am citit scrierile Roxanei Mihalcea cu bucuria unui copil care descoperă magia miturilor pentru prima dată. Poveştile ei mi s-au părut incitante, răscolitoare. I-am admirat abordarea deschisă, deseori cu o sinceritate care te tulbură. M-am regăsit în multe dintre texte. Am fost şi eu Fata care aduce ploaia, am lăcrimat amintindu-mi de Bunicii care nu mai sunt, am avut şi eu o Dimineaţă a întrebărilor nerostite, O scrisoare sentimentală (sinceră să fiu, chiar mai multe), Grădinile mele cu flori, Dreptul la timp şi m-am întrebat nu o dată Ce vor bărbaţii (rubrica de care mă îngrijeam înainte vreme se numea chiar aşa). Există o uşurinţă în felul în care Roxana ştie să aducă la lumină ceea ce alţii îngroapă adânc înlăuntrul lor pe care nu pot să nu o aplaud. Există o măsură pe care ea o foloseşte cu eleganţă de fiecare dată când vorbeşte despre sine pe care o percep cu bucurie.


Roxana Mihalcea

Roxana Mihalcea

Să nu ştii de unde porneşti, ca să poţi afla unde poţi ajunge. Să nu vezi drumul, dar să vezi cărarea. Să cazi ca să te poţi ridica. Să crezi mult ca să poţi face mult. Să-ţi confecţionezi aripi pentru un vis mai mare, însă nu-ţi tăia niciodată pârghiile care te-au ajutat să-ţi împlineşti un vis mic. Când drumurile par nesfârşite şi arşiţa pare să te doboare, nu uita să te odihneşti. Reuşitele nu li se vor arăta niciodată oamenilor sfârşiţi, ci doar celor care ştiu să-şi dozeze efortul, celor care au înţeles deja că orice drum e o cale de acces. Că te va duce sau nu la destinaţia dorită, e prea puţin important. Căci toţi ne izbim de alţii în drumul nostru, uităm ce ne-am dorit, mai stăm la o cafea, ne mai împovărăm cu durerile şi visele altora şi uităm să ne reluăm călătoria în direcţia dorită. Ne mai abatem pentru un popas, pentru a încerca o rută ocolitoare şi deviem cu totul de la vis. El rămâne acolo şi îl vom simţi mai profund, mai pierdut, mai îndepărtat, după ce vom fi realizat că ocolişurile nu sunt niciodată benefice. Să ai puterea să crezi în visul tău şi să nu te laşi niciodată doborât e o artă”, spune în cartea ei Roxana Mihalcea.

Am înţeles din aceste cuvinte că prima experienţă cu Cuvântul a Roxanei Mihalcea, care poartă acest titlu inspirat – ”Umbrela trăilor mele” -, înseamnă unul dintre visurile despre care vorbeşte cu o pasiune care nu mi-e deloc străină. A luat scrisul aşa cum un scriitor adevărat simte că este necesar să-l ia, ca pe o formă de eliberare a unui suflet plin până la refuz. A scris pentru că a simţit nevoia să se descopere, pentru că încă are curajul de a crede în oameni, chiar dacă astăzi este din ce în ce mai dificil să faci aşa ceva. Şi mi-a plăcut. Mi-a plăcut şi să văd că încă mai crede în iubire şi că a scris pentru omul din ea însăşi, acel om pe care nu-l va cunoaşte niciodată cu adevărat sau total, dar pe care îl va avea mereu în viaţa ei. Şi nu este puţin lucru. M-a impresionat sala de aşteptare despre care Roxana Mihalcea a găsit de cuviinţă să scrie, pentru că am avut şi eu parte de una sau două de-a lungul vieţii. De fapt, noi toţi am avut, căci e greu să crezi contrariul. Dacă este să ducem sinceritatea la extrem, m-a impresionat tocmai pentru că m-am descoperit stând chiar acum într-o sală de aşteptare şi m-a pus pe gânduri, şi m-a durut că nu pot respira în voie, încă: „Uneori suntem prea obosiţi de aşteptat în săli, cât să ne mai gândim şi la cei care aşteaptă, cu numere de ordine, să le vină rândul în viaţa noastră. Şi-i uităm sau nu le dăm atenţia cuvenită sau îi repezim sau, pur şi simplu, suntem epuizaţi de greutăţile noastre, încât să-i mai ascultăm şi pe ei. Uneori nu avem timp nici pentru un telefon. Şi uite aşa, îi plasăm în Săli de aşteptare pe cei care ar plăti în plus pentru un minut din viaţa noastră. Bine ar fi să le cream un statut sălilor de aşteptare. Şi oamenilor din ele.”

Cel mai greu este să-ţi înfrunţi temerile, iar Roxana Mihalcea reuşeşte fără prea mare efort, ceea ce mi-a confirmat faptul că nu-i lipseşte curajul deloc: „Mă rod tot felul de cuvinte spuse dintr-o răutate mai mult sau mai puţin gratuită, mă rod cuvinte spuse la supărare, cuvinte care au menirea să sfârtece un suflet destul de agitat, controversat, absurd pe alocuri. Nu mi-e uşor să diger multe dintre acestea, însă o fac de fiecare dată cu gândul că e pentru mine, cea de astăzi, dar în aceeaşi măsură cea de mâine, oricât de îndepărtat ar fi acest mâine.”

Se simte din scrierile Roxanei că-i place să scrie, să stea de vorbă cu ea însăşi. M-a emoţionat faptul că acceptă şi preţuieşte oamenii care au ştiut că după o cădere important este cum te ridici. Roxana Mihalcea ştie că atunci când încerci să îmbunătăţeşti viaţa altei persoane, îţi îmbunătăţeşti propria viaţă, aşa că a împărtăşit celorlalţi din trăirile ei cu generozitatea unui mecena. A răscolit în experienţele ei şi cu înţelepciune le-a aşternut frumos pe foile albe care au aşteptat să fie atinse de inspiraţia ei. E liniştitor să afli că nu eşti singurul care are temeri, visuri, bâlbe, tristeţi, nostalgii, iubiri sau duşmănii. Noi singuri dăm culoare emoţională celor ce se petrec în jurul nostru. De aceea am învăţat să-i preţuim pe cei care ştiu să ne asculte şi îi admirăm pe cei care ştiu a rosti Cuvântul. Este ceea ce se va întâmpla cu certitudine după ce veţi da voie trăirilor voastre să respire sub umbrela Roxanei Mihalcea. Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis şi în mintea care a renunţat la nevoia ei de a controla sau de a şti. Când inima se deschide, ea este plină de iubire şi bucurie. Dăruieşte fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Roxana Mihalcea a găsit calea de a dărui scriind.

Cartea a apărut la Editura Arefeană, iar lansarea va avea loc în cadrul Diverta – Bucureşti Mall, joi, 27 aprilie 2017, începând cu ora 19.00.

Copertă "Umbrela trăirilor mele"
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite