Ceea ce este clar după vizionarea celor peste două ore de peliculă ale celui mai recent opus spielbergian este că acea poezie cinematografică, „marcă înregistrată“ a regizorului, care-a asigurat farmecul unor capodopere precum „E.T.“ (1982) sau „Întâlniri de gradul trei“ (1977), este demult dusă la groapă şi îngropată. Erau anii unui altfel de cinematograf american, hollywoodian, şi şi filmele acestui autor arătau altfel, pe când acum primează cuvântul „industrie“, iar totul se reduce la efecte speciale şi la încasări (las’ că principalii responsabili de această turnură, în anii ’70-’80, sunt exact grupul de cineaşti condus de tinerii, la acea vreme, Spielberg şi Lucas).

„RP1“ nu-i noul „Matrix“

În „Ready Player One“, lipsesc complet ceea ce ne-am obişnuit să numim „mărcile spielbergiene“, şi chiar dacă vrem să le căutăm cu orice preţ, cu greu le găsim (copiii în pericol, „ameninţarea fantomei“ fasciste, de data aceasta în haină corporatistă etc.). Nu putem spune încă „ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun“ (cum am spus, de atâtea ori, în cazul mai puţin înzestratului Ridley Scott), dar nu mai avem nici măcar poezia care, cât de cât, subzista în filmele cineastului din anii 2000 – „A.I. Artificial Intelligence“ (mai ales), „Minority Report“, „The Terminal“ sau „War of the Worlds“. Ca şi în cazul recentelor opusuri ale lui Ridley Scott, Spielberg pare mai degrabă (doar) să fi semnat filmul, altfel un „produs“ excelent, impecabil realizat, inspirat de romanul SF de succes al lui Ernest Cline (şi co-semnatar al scenariului).

Pokemon GO n-a fost decât începutul!...

Glosând asupra posibilelor dezvoltări ale „realităţii virtuale“ în lumea noastră (acţiunea este plasată cam peste 25 de ani, în oraşul american Columbus, Ohio, dar a fost filmată în englezul Birmingham!), „Ready Player One“ se încadrează în tema mai largă şi veche a „vieţii/lumii ca vis“, de sorginte baroc/manieristă şi romantică (asianică, cum ar spune Hocke). Cinematografic, datorăm acestui topos opere fundamentale precum trilogia „Matrix“, „Avatar“-ul lui Cameron, mai noul „Inception“ al lui Nolan (pe lângă numeroase titluri mai underground, fie acestea philipkdickiene sau nu). „RP1“ al lui Spielberg ratează să fie noul „Matrix“, fiind incapabil să lanseze un fenomen de talia celui creat de filmul fraţilor (atunci) Wachowski.

Omagiu jocurilor video

Trecerile din film între realitate (sumbră, ca orice realitate) şi „realitatea virtuală“ (mega-jocul „OASIS”, un fel de „second life“) sunt rapide şi lipsite de subtilitate (nişte ochelari şi mănuşi sunt cerinţele minimale), iar singura tangenţă între cele două lumi este că jucătorul / visătorul este „zgâlţâit“ puţin când se-ncing prea tare lucrurile „dincolo“. Toate astea s-au mai făcut, iar „Valerian“ al lui Luc Besson de anul trecut parc-avea mai mult farmec şi poezie. Acestea fiind spuse, filmul lui Spielberg & Cline are, totuşi, câteva toposuri inedite (şi interesante), care-i asigură unicitatea (şi-l salvează pentru spectator). În primul rând, omagiul adus culturii populare americane, ceea ce nu s-a mai făcut (nu aşa, pentru c-avem recent şi dipticul „Gardienii galaxiei“).

Anorak / Halliday (Mark Rylance), un fel de „marele uriaş prietenos“, combinaţie de Gates, Jobs şi Zuckerberg

Respectiva (contra-)cultură este marota creatorului jocului, James Halliday (Mark Rylance, care tinde să devină, după Hanks, actorul-fetiş al lui Spielberg), care introduce un „ou de aur“ în joc, după moartea sa (fizică). Filmul te face să te gândeşti cum o mână de „minitehnicuşi“ americani au schimbat, totuşi, faţa planetei, transformând-o într-o lume de jucători – spălaţi pe creier şi „visători“ (aluziile la Jobs, Zuckerberg şi Facebook sunt evidente) –, lume din care-s exilate ambele idei, şi cea de Om, şi cea de Dumnezeu. Scenariul nu ia însă atitudine critică faţă de acest fapt: Halliday rămâne un vizionar, un „mare om“ care a creat o alternativă virtuală omenirii aflate în rahat, bla bla. Nici nu ne aşteptam la altceva de la Spielberg & Co., adică Hollywood.

Ohio, 2048

Natura distructivă, fascistă a entertainment-ului nu poate fi pusă în discuţie în interiorul sistemului, ar fi absurd. „The show must go on“, pentru că în primul rând el trebuie să aducă bani (banii care-„nvârt lumea“). Din motivele de mai sus, filmul se adresează totuşi în primul rând spectatorului american (din respectiva generaţie, bineînţeles), care-i singurul care-l poate înţelege (şi simţi) până la capăt. Similar, am fi vrut mai mult dezvoltată dimensiunea distopică a scenariului, până la un punct foarte interesantă, ceea ce ar fi transformat filmul într-unul cu adevărat bun.

În anii 2040, Columbus şi toată lumea reală sunt un infern. Oamenii (săracii, bine-nţeles) trăiesc claie peste grămadă, din cauza suprapopulării, în aşa-numitele „Stive“ şi sunt supuşi dictatului şi supravegherii exercitate de corporaţii. Happy-end-ul triumfalist à la Spielberg strică însă totul. Se face astfel distincţia într corporatiştii „răi“ – cum e Sorrento (Ben Mendelsohn) –, care-s pedepsiţi de poliţie, şi industriaşii „buni“, vizionari, de care vorbeam, de teapa lui Halliday sau a partenerului său „ascuns“, Ogden Morrow (Simon Pegg), ceea ce-i infantil şi dezamăgitor.

Info

Ready Player One: Să înceapă jocul (SUA, 2018)
Regia: Steven Spielberg
Cu: Tye Sheridan, Olivia Cooke, Ben Mendelsohn, Mark Rylance

3 stele

Citeşte şi:

„Un domn bătrân...“ – cronica la precedentul film al lui Steven Spielberg, „Marele Uriaş Prietenos“ (2016), plus un portret de regizor Steven Spielberg, plus linkuri la celelalte cronici ale filmelor lui Spielberg

„Adevărata faţă a fascismului“ – cronica la alt film, „The Circle“ (2017), mai slab, dar oarecum pe aceeaşi temă

PORTRET DE REGIZOR

Luc Besson – fostul „lup tânăr“ al cinemaului comercial francez



Îi spunem atât de cunoscutului cineast francez Luc Besson (născut pe 18 martie 1959, în „buricul târgului“ parizian) „lup tânăr“, pentru că el s-a impus şi va rămâne pentru totdeauna în istoria filmului ca lider al unui grup de tineri cineaşti francezi, care – începând de la sfârşitul anilor ’70, dar predominant de-a lungul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90 – au schimbat faţa cinematografului francez, racordându-l la noile tendinţe comerciale ale Hollywood-ului american, dar prin filme de o calitate artistică nicicând egalată, în Hexagon, de-atunci încoace. Mai făceau parte sau puteau fi raliaţi acestui grup autori precum: mai vârstnicul Jean-Jacques Annaud (născut în 1943, dar debutând în 1976, la 33 de ani), Jean-Jacques Beineix (născut în 1946, debut cu „Diva“, 1981), ulterior mai tinerii Jan Kounen (n. 1964, în Olanda, debut cu „Dobermann“, 1997) sau argentinianul Gaspar Noé (n. 1963, debut în 1998, „Seul contre tous“).

A fost mentorul mai multor actriţe

Dintre toţi, însă, cum spuneam, Luc Besson a reuşit să aibă cariera cea mai îndelungată şi mai de succes (chiar dacă, în mod clar, pe o pantă descendentă în a doua sa jumătate, categoric inferioară filmelor sale din prima parte), devenind unul dintre cei mai cunoscuţi cineaşti ai planetei. L-am menţionat şi în cronica de mai sus, cu filmul „Valerian“ de anul trecut, iar la ediţia festivalului TIFF Cluj-Napoca de anul acesta se va proiecta în versiune restaurată capodopera sa „Marele albastru“ / „Le grand bleu“ (1988), în prezenţa unuia dintre cei doi interpreţi principali, Jean-Marc Barr (celălalt fiind Jean Reno), ca invitat special, ceea ce ni-l aduce pe regizorul francez în actualitate şi ne permite acest mini-portret (pentru că „Valerian“ de anul trecut n-a beneficiat de cronică, deşi ne-a plăcut foarte tare).

Creditat până acum ca regizor pe 30 de titluri, Besson a debutat în scurtmetraj în 1981, iar în lungmetraj în 1983, cu „Le dernier combat“. Popularitatea celor două capodopere ale sale, „Marele albastru“ (1988) şi SF-ul revoluţionar „Al cincilea element“ (1997), precum şi a celor două mari succese dintre acestea: „Nikita“ (1990, cu Anne Parillaud) şi „Léon“ (1994, cu Jean Reno şi introducing Natalie Portman), tinde să împingă într-un con de umbră filmele sale anterioare (inedite şi revoluţionare pentru cinemaul francez al vremii, cum spuneam), adică debutul cu „Le dernier combat“ şi, mai ales, „Subway“ (1985), cu Christopher Lambert şi Isabelle Adjani. După un ambiţios „The Messenger: The Story of Joan of Arc“ (1999), cu Milla Jovovich, partenera sa la acea vreme, în rolul titular, cinematograful său scade din calitate, dar rămâne totuşi în centrul atenţiei, cu reveniri periodice precum „The Lady“ (2011, biografia disidentei birmaneze Aung San Suu Kyi), SF-ul „Lucy“ (2014, cu Scarlett Johansson) sau feericul „Valerian“, de anul trecut.

Top 5 filme importante

1. Marele albastru (Franţa, 1988)
2. Al cincilea element (Franţa, 1997)
3. Nikita (Franţa-Italia, 1990)
4. Léon (Franţa, 1994)
5. Subway (Franţa, 1985)

Citeşte şi: „Also sprach Lucy“ – cronica la filmul lui Luc Besson „Lucy“ (2014)