Articol apărut pe blogul Despre Opera.

Astfel, soluţia aleasă de Valentina Carrasco pentru reprezentarea fatalităţii este nisipul, pornind de la folosirea lui într-o clepsidră care măsoară trecerea timpului.

Opera lui Enescu, cea mai importantă creaţie lirică a unui compozitor român, este un act de curaj: acela de a reprezenta teribilul mit al lui Œdipe, personajul de dimensiuni gigantice şi care i-a făcut pe mulţi alţii să dea înapoi (André Tubeuf). Timpul enorm de lung de care a avut nevoie compoziţia (15 ani), dificultatea teatrală (sunt multe personaje, deci e nevoie de multe voci bune), muzica foarte complexă şi modernă, premiera naţională târzie (la 22 de ani distanţă de cea de la Paris) şi, în fine, comunismul, cu toate întortocherile lui ideologice au făcut ca în jurul acestei opere să se nască tot felul de dezabteri care încercau să răstoarne semnificaţiile mitului antic. A fost greu de acceptat pentru complexele de inferioritate naţionale faptul că personajul principal este un paricid incestuos şi s-au căutat mereu semnificaţii ascunse în libret privind nevinovăţia lui Œdipe, uitând că un mit nu poate fi contestat, ci luat ca atare, axiomatic.

În realitate, Œdipe este o jucărie în mâinile soartei, iar fatalitatea este programată de zei. Valentina Carrasco o spune metaforic: Œdipe este nisipul din interiorul clepsidrei şi nu poate scăpa de acolo până când nu-şi duce povara până la capăt. Şi cred că, odată cu noua producţie de la ONB, ar trebui să renunţăm să mai punem drept motto al acestei opere decupajul din libret: Biruit-am destinul, biruit-am pe zei.

Scenografia creată de Blanca Añon a pus în centrul acţiunii multifuncţionalitatea. Trei schele acoperite cu pânză albă, pe care se proiectau ingenios umbrele dinăntru, au reprezentat palatul lui Laios. În acelaşi timp, schelele făceau ca spaţiul să fie ocupat şi în plan vertical, astfel încât  decorurile să nu devină exagerate ca dimensiuni faţă de statura umană. Trecerea de la idilicul primului act la tragedie se face în operă prin intermediul unui balet, utilizat aici ca o pantomimă descompusă în episoadele ce vor urma şi desfăşurată în sală, apoi într-o lojă şi în final pe scenă: asasinarea lui Laios, uciderea Sfinxului, căsătoria lui Œdipe cu Iocasta, automutilarea. Nisipul este un simbol al destinului: la început insinuându-se, ca un semn de rău augur, apoi inundând întreaga Teba, ca o molimă (cum, de altfel, e ciuma în realitatea libretului), transformându-se într-o plajă a refugiaţilor în ultimul act, un liman. Căci Œdipe la Colonos nu e departe de drama refugiaţilor sirieni de astăzi. Iar Tezeu este o idealizare a presei, cea care poate aduce în atenţia lumii drama refugiaţilor. O găselniţă foarte inspirată, pornind de la libretul lui Edmond Fleg: Vous tendiez les mains vers ma juste couronne, et l'on ne voyait pas la main que je vous donne? (Voi întindeaţi mâinile spre coroana mea şi nu vedeaţi mâna pe care v-o întind?).

Continuarea articolului pe blogul Despre Opera.