A trecut, nu anu’, ci doi ani, de la precedenta premieră „Star Wars“, cu „The Force Awakens“ (2015), asta pentru că studiourile Disney, care-au cumpărat la un moment dat drepturile de la George Lucas pentru această mină de aur, au promis că filmele noii trilogii (episoadele VII, VIII şi IX, cum ar veni) se vor derula la distanţă de câte doi ani fiecare. În anii intermediari, însă, vom avea de-a face, tot de Crăciun, cu premiera câte unui spin-off distinct plasat în universul Star Wars.

Faza este că filmul de anul trecut, „Rogue One: A Star Wars Story“ (2016, regia Gareth Edwards) – plasat între episoadele III şi IV, despre capturarea planurilor „Stelei Morţii“ pentru a le trimite forţelor rebelilor –, a creat un standard atât de înalt, ca veritabil „film de război“ (cu personaje autentice, interpretate de Felicity Jones sau Diego Luna, numai că toate sunt aneantizate la final, pentru că, nu-i aşa, nu-i decât un spin-off), încât mai toată lumea uitase de fetişcana Rey sau de tribulaţiile morale ale lui Kylo Ren. Misiunea noilor realizatori (pentru că ştafeta a trecut, de la J.J. Abrams la Rian Johnson) părea, aşadar, destul de „imposibilă“.

Rian Johnson, noul om forte al seriei

Faptul că „The Last Jedi“ a înregistrat (deja) încasări-record, de nu ştiu câte milioane (mai puţin în România, unde premiera s-a suprapus cu cele trei zile de doliu naţional), nu înseamnă şi că filmul este cu adevărat bun. Nu, doar că a fost şi este hiper-mediatizat, or unul dintre cei care-au inventat treaba asta este tocmai George Lucas, cu al său „Star Wars“ din 1977 (când a avut inspiraţia să renunţe la drepturile de autor pe peliculă, în favoarea studiourilor, şi să le prefere pe cele provenite din merchandise-uri, mişcare genială, care-a schimbat faţa industriei, a marketingului cinematografic). Acestea fiind spuse, noul „Star Wars“ (al optulea, dacă mai puteţi ţine pasul cu numărătoarea) nu este chiar rău, achitându-se destul de onorabil de sarcina (dificilă) de care vorbeam mai sus.

Bătrân, bolnav şi plictisit, Luke Skywalker (Mark Hamill), departe de senioralitatea unui „ultim Jedi“

Meritul, dacă există vreunul, îi aparţine exclusiv regizorului Rian Johnson, autor unic şi al scenariului, căruia i s-a lăsat mână liberă să preia frâiele francizei (nu prea titrat până acum, cel mai mare succes al său a fost SF-ul „Looper“, în 2012). Următorul spin-off din serie, de anul viitor, va fi dedicat tinereţii lui Han Solo şi se va intitula „Solo“, iar Johnson a anunţat deja o nouă trilogie, pe care o va realiza el însuşi începând din 2020 (aşadar, după ce termină IX-ul), care nu va fi o continuare sau un prequel, ci va aprofunda anumite aspecte, până acum ignorate, din universul extins Star Wars. Oricum, nu ştiu cum se face, dar la trilogiile de până acum părţile mediene (episoadele doi, adică) au ieşit cel mai bine, „Imperiul contraatacă“ din 1980 stabilind un adevărat standard din acest punct de vedere, astfel încât Johnson trage din răsputeri pentru ca şi despre filmul său să se poată spune acelaşi lucru.

„The show must go on“

„The Last Jedi“ începe cu o lungă scenă de luptă în spaţiul cosmic între nave interstelare (crucişătoare, vedete, tot tacâmul), pentru că efectele speciale (de secol XXI) oblige, în care nu mai ştii de la un moment dat cine cu cine se bate, care mi s-a părut similară imaginilor din jocurile video. Că nu ştii cine cu cine se bate, n-ar fi încă mare lucru, dar de la un moment dat nu mai ştii nici de ce, ceea ce e mult mai grav. Oricum, conştient că trebuie să ofere un produs totuşi substanţial, scenariul n-o ţine tot timpul aşa şi virează rapid spre lucrurile „serioase“. Şi unde putea să mai foreze continuarea lui Johnson decât în mintea tulburată a lui Kylo Ren (Adam Driver) – lăsat baltă de finalul primei serii, după ce-şi omorâse tatăl, Han Solo –, precum şi în petele albe (sau negre, depinde de ce parte a Forţei ne situăm) din relaţia lui trecută cu maestrul său Jedi, „unchiul“ Luke Skywalker (Mark Hamill).



Primul Ordin, condus de „Liderul Suprem“ Snoke (Andy Serkis) – o monstruozitate a cărei geneză nu ne este nicicând devoalată –, a pus mâna (era să scriu, „laba“) pe aproape întreaga galaxie, dar Kylo Ren (Ben Solo, cum preferă să-i spună fata) şi „amazoanca“ Rey (Daisy Ridley), frate şi soră-ntru Jedi-ism, îşi unesc forţele şi-i dau lovitura de graţie. Şi-atunci, de ce războiul trebuie să continue, de data aceasta mânat doar de ambiţiile personale ale lui Ren (con-dus, de fapt, de partea întunecată a Forţei, dar metafizica nu mai e atât de accentuată ca-n alte episoade)? Doar pentru că the show must go on, cum anunţă în final vocea sepulcrală a lui Skywalker: războiul e doar la început, Jedi vor fi din nou câţi frunza şi iarba, trilogiile vor curge la nesfârşit, ca dintr-un robinet „al abundenţei“, bla bla.

„Oricine poate fi erou“

S-a sperat mult în re-apariţia lui Mark Hamill, căruia la finalul filmului de-acum doi ani i se vedea doar faţa, şi aia încă neclară, dar prezenţa sa e o dezamăgire. Defetist şi nehotărât, ros de greşeala (prostească, de fapt) pe care-a făcut-o cu nepotul său (Ben), Luke e departe de un erou (cu toată „mântuirea“ sa din final), aşa că, atunci când la sfârşit afli că partitura sa s-a încheiat (deşi nimic nu e sigur), mai degrabă te bucuri. Îţi pare rău, însă, că n-o s-o mai vezi pe Prinţesa Leia (acum, generăleasa Leia Organa), a cărei interpretă, actriţa Carrie Fisher, a încetat din viaţă în ultimele zile ale anului trecut (miercuri se face un an), dar asta după ce şi-a filmat conştiincios partitura (şi este una destul de substanţială).

Pe lângă Adam Driver (actor de vârf al generaţiei sale), interpret excelent al dubitaţiilor lui Kylo Ren („cu mască, fără mască?“, „cu Snoke sau împotriva lui?“, „cu soră-mea Jedi sau, dacă nu mă vrea, deşi eu o vreau, împotriva ei“ etc.), „sângele“ francizei mai e pus în mişcare şi de aducerea unor mari actori cărora li se creează personaje secundare noi: exemple, Laura Dern (vice-amirăleasa Holdo, un adevărat lider) sau Benicio Del Toro (DJ, un „spărgător de coduri“, şi de orice, a cărui amoralitate vrea probabil s-o sugereze pe cea a lui Han Solo, din clasicul din 1977).

De altfel, scenariul îşi hrăneşte în continuare vigoarea din rapeluri la seria originală – vezi excursul ex-trooper-ului Finn (John Boyega) şi-al ex-îngrijitoarei Rose Tico (Kelly Marie Tran, un personaj nou), pe o planetă-cazinou, în căutarea „spărgătorului de coduri“. Conştienţi şi de precedentul cu „Rogue One“, cum spuneam, Johnson şi echipa lui sunt mai atenţi şi la scenele de război individual, de eroism cum ar veni. „E greu titlul de erou“, dar acesta poate reveni oricui, vrea să demonstreze personajul lui Tran, aparent cu toate handicapurile posibile, o victorie a „corectitudinii politice“ în scenariu, rectitudine care s-a acuzat că-i cam lipseşte seriei lui Lucas.

Info

Star Wars: Ultimii Jedi / Star Wars: The Last Jedi (SUA, 2017)
Regia: Rian Johnson
Cu: Daisy Ridley, Adam Driver, Mark Hamill, Carrie Fisher, Laura Dern, Benicio Del Toro, John Boyega, Oscar Isaac, Andy Serkis, Domhnall Gleeson

3 stele

Citeşte şi:


Cu mască, fără mască sau „I am your father 2“ – „Familia“ „Star Wars“ se reuneşte după 38 de ani

PORTRET DE REGIZOR

Cyril Collard – ar fi avut 60 de ani



Săptămâna aceasta, pe 19 decembrie, s-au împlinit 60 de ani de la naşterea cineastului francez Cyril Collard (în 1957, în metropola Paris), ceea ce înseamnă că, dacă întreaga lume cinematografică nu ar fi asistat cu regret la tragica şi timpuria sa dispariţie de-acum aproape 25 de ani (pe 5 martie 1993, tot la Paris, în urma necruţătoarei boli SIDA), astăzi regizorul şi scriitorul ar fi fost ceea ce se cheamă un tânăr sexagenar. N-a fost să fie, Collard intrând astfel în galeria unor artişti „blestemaţi“ (nu doar din cauza morţii timpurii), literaţi şi cineaşti, de care Franţa, cel puţin, n-a dus niciodată lipsă.

„Nopţile sălbatice“ – i-au adus gloria, dar l-au şi pierdut

Cyril Collard n-a lucrat mult (timpul nu i-a permis), fiind de fapt autorul unui singur lungmetraj încheiat, „Les nuits fauves“ / „Nopţile sălbatice“ (1992, patru premii César, printre care pentru cel mai bun film), dar acesta rămâne, cu siguranţă, înscris în istoria cinematografiei (şi, cum spuneam, datorită calităţilor sale intrinseci). Îl menţionam pe Collard în medalionul dedicat lui Derek Jarman ca pe unul dintre cineaştii „blestemaţi“ (maudits), homosexuali dar nu numai, iar în cultura franceză el s-a adăugat unei lungi liste de artişti dispăruţi prea devreme: regizorul Jean Vigo (1905-1934, victimă a tuberculozei, autor al doar trei scurtmetraje şi-un lungmetraj, dar exponenţiale pentru istoria cinemaului), scriitorii Arthur Rimbaud (şi-a încheiat, oricum, opera poetică până-n 20 de ani), Alain-Fournier (1886-1914), Raymond Radiguet (1903-1923) etc.

Collard a activat în cinema ca regizor, scenarist, actor, producător, regizor secund (la mari regizori: Maurice Pialat, René Allio, Frédéric Rossif) şi altele, dar principala sa carieră era cea de scriitor: „Les nuits fauves“ a fost mai întâi un roman (redând experienţele homo- şi hetero-sexuale ale autorului), de mare succes, şi era a doua sa carte. Îl puteţi vedea pe marele ecran mai întâi, înainte de „Les nuits fauves“ (unde interpretează rolul principal), în filmul lui Maurice Pialat „À nos amours“ (1983), în rolul Jean-Pierre, al prietenului personajului principal interpretat de Sandrine Bonnaire (la debut).

După două scurtmetraje şi-un episod din serialul TV „Le Lyonnais“, îşi ecranizează, în 1992, romanul „Nopţile sălbatice“, despre mizeria homosexualităţii şi-a relaţiilor pasagere („les nuits fauves“), dar şi un imn închinat vieţii, rezultând un film memorabil. Redarea iubirii sfâşietoare dintre Jean (Cyril Collard) şi Laura (Romane Bohringer, 18 ani atunci, la debut în rol principal) nu a lăsat pe nimeni indiferent, iar Bohringer a primit César-ul pentru cea mai bună tânără speranţă feminină. Cu o zi înainte însă de ceremonia César-urilor, Collard părăseşte această lume, spre emoţia întregii Franţe, fiind astfel unul dintre puţinii cineaşti care şi-au continuat viaţa în operă şi invers, asigurându-le astfel identitatea.

Top 5 filme importante

1. Les nuits fauves / Nopţile sălbatice (Franţa-Italia, 1992)
2. À nos amours (Franţa, 1983, regia Maurice Pialat) – actor şi regizor secund
3. Loulou (Franţa, 1980, regia Maurice Pialat) – regizor secund
4. Grand huit (scurtmetraj, Franţa, 1982)
5. Alger la blanche (scurtmetraj, Franţa, 1986)

Romane Bohringer şi Cyril Collard, în „Les nuits fauves“ (1992)