Încercări de a mai ieşi din „capcana“ excesului de teoretizare şi a voluptăţilor cinefile pe ecran, care-a adus buluc de premii în festivaluri, dar a îndepărtat şi sastisit publicul de-acasă chiar şi-acolo unde mai existau săli pentru a vedea filmele, adică-n marile oraşe, au mai avut loc, în cei peste 10 de ani de când a irumpt pe ecrane „noul cinema românesc“ (NCR), cam în 2005, anul primelor premii importante („Moartea domnului Lăzărescu“ la Cannes). Dar ele s-au înregistrat mai degrabă pe teritoriul filmului de gen, sau cu pretenţii de altceva (adică mai mult de „realismul social“ al NCR), cum ar fi thriller-ul misterios „După ea“ (regia Cristina Ionescu) sau, respectiv, „Îngerul necesar“ (regia Gheorghe Preda), un „experiment“ care friza incoerenţa, ambele din 2007. Ceea ce face specificitatea lui „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor“ este că el acţionează, „atacă“ exact în zona filmului social, cu pretenţii de „nou realism“, care a constituit multă vreme miezul, core-ul, din punct de vedere tematic, „mândria“ noului val.

Într-un sat de munte

Ar mai fi un singur precedent care-ar putea fi luat în considerare: filmul „Roxanne“ (2013) al regizorului Vali Hotea, cu tematică socială, dar fără veleităţi experimentale sau minimaliste, şi în acelaşi timp reuşit (pentru că nu ne referim aici la rebuturi, care-au fost în aceşti ani cu duiumul). „Partea nu prea fericită a lucrurilor“ îşi subintitulează regizorul şi scenaristul Emanuel Pârvu filmul, instalându-l astfel de la bun început în zona, în „firida“ filmului social, de un realism brut, fără nicio pretenţie de „neo“. Asta era de aşteptat, dar ceea ce nu se aşteaptă spectatorul este ca realismul situaţiilor să fie atât de brutal, să-l perceapă efectiv ca pe o „lovitură în stomac“.

Ea este Meda (Ana Radu)

Pârvu îşi plasează povestea într-un sat de munte izolat (s-a filmat în Argeş), unde oamenii, cu primitivismul care-i caracterizează, par încremeniţi ca acum cel puţin 100 de ani. Lui Doru (Şerban Pavlu) i-a murit soţia, trăieşte într-o sărăcie lucie şi există riscul să trebuiască s-o înapoieze pe Meda (Ana Radu), copilă care-a fost luată în plasament de la orfelinat, acum adolescentă. Nu i se lasă răgazul celor 40 de zile de doliu, ci este hărţuit de autorităţi, dar şi de „binevoitorii“ săi vecini sau colegi de gater, într-un mod în care-ţi vine ţie, ca spectator în sală, să pui mâna pe par. Pavlu însă (departe aici de personajul care l-a consacrat din „Umbre“) nu o face, suportă totul în tăcere, iar izbucnirea (mult-)aşteptată nu se produce.

„Viaţa la ţară“ – departe de idilismul coşbucian, mai degrabă un infern

Regizorul-scenarist (Emanuel Pârvu, foto jos) recunoaşte că are oarecari tangenţe cu mediul (vacanţe la bunici), acelaşi lucru-l mărturisea şi regizorul Bogdan Mirică pentru „Câini“ (alt film care voia să releve primitivismul şi cruzimea oamenilor „de la ţară“, acolo erau de la câmpie, aici sunt de la munte), dar „Meda“ este departe de stilismul cinefil de „western“ dobrogean al acelui film. Povestea e departe şi de sadovenianismul cu conotaţii mistice al „vieţii la ţară“ descrise de scriitorul moldovean.

Îţi dai seama, văzând filmul, că cultura română (aici extinzând la tot realismul NCR) nu s-a desprins foarte mult (în problematică) de literatura socială de la începutul secolului trecut, cea a „oamenilor năcăjiţi“ (tot Sadoveanu) şi a „datoriilor uitate“ (J. Bart), cu rădăcini în sămănătorism, dar cu ideologie predominant poporanistă. Nu ştiu dacă asta o fi rău pe plan artistic, dar pe plan social-politic e sigur rău, pentru că arată că nu am progresat cu niciun pas, în cei 100 de ani de la Marea Unire, ha ha. Acesta este cumplitul adevăr, „the awful truth“, cum spune englezul.

Ecouri din Veroiu (şi din ecranizările după Agârbiceanu, evident)

Aşa cum spuneam, Pârvu rupe decis cu „tradiţia“ minimalismului NCR, realizând un film brut, „cinstit“, în care imaginea de pe ecran este identică cu cea din realitate, nu semnifică altceva, cu alte cuvinte nu există un con-text sau sub-text al imaginii. Îl ajută pentru aceasta, probabil, şi faptul că este la bază actor, aşadar posibil fără o conştiinţă teoretică prea versată sau exersată. Atunci, dacă Pârvu nu-şi regăseşte sursele în NCR, unde în cinemaul românesc clasic şi le poate afla?

„The land of forgotten...“

Un prim răspuns ar fi în „tânărul“ Mircea Daneliuc, cel din capodopera „Iacob“ (dar fără nicio legătură cu conotaţiile metafizice de-acolo, care frizau genialitatea), eventual din „Vânătoarea de vulpi“ (dar fără structura narativă discontinuă şi contorsionată de-acolo, doar referindu-ne la mediul oarecum similar, şi mai primitiv, al Olteniei supuse colectivizării în anii ’50).

La o privire mai atentă, cred că putem găsi şi cinemaul rural al lui Veroiu (imaginea lui „Meda“: Silviu Stavilă), un estet care-şi aplica viziunea indiferent dacă subiectele erau urbane sau rurale, ecranizări clasice sau scenarii ideologice. Păcat că nu găsim mai mult din estetismul lui Iulian Mihu din „Lumina palidă a durerii“, o capodoperă despre lumea satului de început de secol (aşa cum am stabilit, nu prea diferită de cea actuală).

Info

Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (România, 2017)
Regia: Emanuel Pârvu
Cu: Şerban Pavlu, Ana Radu, Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Mihai Dinvale, Rodica Negrea, Radu Gabriel

4 stele

PORTRET DE ACTOR

Şerban Pavlu – actorul inconturnabil al „noului val“



Încet-încet, actorul Şerban Pavlu (născut pe 29 iunie 1975, la Bucureşti, aşadar „născut şi crescut“ în urbea pe care-o imortalizează acum, împreună cu colegii săi, în „Umbre“) s-a impus ca una dintre figurile cele mai carismatice şi de neevitat ale filmelor „noului val“ cinematografic românesc, ca unul dintre actorii-fetiş ai câtorva dintre regizorii importanţi ai mişcării. Drumul până aici nu a fost uşor, dar Pavlu, ca şi alţii dintre colegii săi de generaţie, a beneficiat de explozia Noului Cinema Românesc, care-a oferit tuturor acestor actori tineri roluri de calitate, câteodată de excepţie, cu care nu prea s-ar fi putut întâlni în „ofilitele“ filme realizate, după ’90, de autorii din generaţiile mai vechi (faptul este valabil, însă, şi pentru veterani ai „vechii gărzi“, dintre care enumerăm doar pe Luminiţa Gheorghiu, Dana Dogaru, Ana Ciontea, Doru Ana, Florin Zamfirescu etc.).

Absolvent UNATC în ‘97

Să nu se înţeleagă că Pavlu este singurul actor-emblemă de acest tip al NCR, el împarte această onoare şi cu alţii (în primul rând, Andi Vasluianu sau Gabriel Spahiu, iar pentru personajele mai „coapte“ Adrian Titieni şi Vlad Ivanov), dar interpretul „şoferului de taxi“ Relu din „Umbre“ a reuşit, ca şi ceilalţi (ca orice actor bun, de fapt), să impună ceva al lui, o atitudine şi-un specific actoricesc căruia acum îi culege roadele. Actorul are o carieră prodigioasă şi în teatru, dar aceasta ne interesează mai puţin aici.

Prima oară l-am văzut pe Şerban Pavlu în Gala Absolvenţilor de la Casandra din 1997 (spectacole excelente, care mi-au rămas în minte), când – deşi oarecum eclipsat de alte personalităţi puternice, care însă au avut cariere nesemnificative pe lângă a sa – transpărea prezenţa unui actor de mare viitor. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Debutează pe ecran în „Terminus paradis“ (1998, regia Lucian Pintilie), apare şi în „După-amiaza unui torţionar“ (2001) al marelui regizor, dar rolul cinematografic care l-a ajutat şi a făcut mult pentru impunerea sa a fost cel al lui Eugen Tufaru din „Niki Ardelean, colonel în rezervă“ (2003, regia: Lucian Pintilie, scenariul: Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu), film căruia – deşi nu este un film NCR – mişcarea tinerilor regizori îi datorează foarte mult.

Top 5 roluri importante

1. Umbre (serial TV, 2014-17, regia: Bogdan Mirică, Igor Cobileanski)
2. Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003, regia Lucian Pintilie)
3. Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor (2017, regia Emanuel Pârvu)
4. Inimi cicatrizate (2016, regia Radu Jude)
5. Câinele japonez (2013, regia Tudor Cristian Jurgiu)