Români la Londra – Ruxandra Donose şi Liviu Prunaru

Ruxandra Donose şi Liviu Prunaru la Royal Festival Hall şi Barbican Center din Londra în aceeaşi săptămână, joi şi vineri, au reprezentat pentru mine o tentaţie de a-mi petrece serile în aceste săli de concerte pe care nu mi-am putut-o reprima.

Eram la Londra cu ocazia întâlnirii comitetului de conducere ales al Grupului de cultură al Uniunii Europene de Radio, în care reprezint pentru doi ani România alături de alte şase ţări – Marea Britanie – BBC, Franţa – Radio France, Germania – WDR, Austria – ORF, Irlanda şi Elveţia, întâlnire ce pregăteşte summitul din toamnă de la Berlin al structurilor culturale ale radiourilor europene. Ştiind că zilele le voi petrece în dezbateri, este adevărat, interesante, dar care vor cuprinde, inevitabil, foarte mult vorbe, mi-aş fi dorit să îmi ocup serile cu muzică.

Poate pentru că am fost colegi de liceu şi de facultate un timp, poate pentru că sunt doi mari muzicieni născuţi în România, poate pur şi simplu pentru că sunt nişte români care atrag admiraţia celor care îi văd şi îi aud la Londra, poate pentru că de fiecare dată când au putut au răspuns pozitiv invitaţiilor de a veni să cânte în ţară sau poate pentru că nu aveam altceva mai bun de făcut… cert este faptul că am experimentat din nou percepţia celui din afară – chiar dacă subiectivă – a unor mari artişti de origine română pe scene importante ale Europei.

Liviu Prunaru, Londra 2014

M-am bucurat atunci când am descoperit scanând afişele londoneze ale perioadei că pe 3 aprilie puteam să o ascult pe Ruxandra Donose în Moartea Cleopatrei de Berlioz cu Philarmonia Orchestra din Londra, dirijor Edward Garner, la Royal Festival Hall. La finalul concertului, aveam să aflu de la un grup de români aflaţi în sală, dintre care făcea parte tânărul pianist Sergiu Tuhuţiu şi o mai tânără mezzo-soprană, materandă la Londra, că a doua zi, la Barbican Center, puteam să îl văd pe violonistul român Liviu Prunaru, concert-maestru al Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, care se afla într-un turneu de trei zile cu trei programe diferite la Londra, serie pe care o făcuse şi la Paris în aceeaşi săptămână sub bagheta aceluiaşi fabulos Mariss Jansons. Un efort artistic pe care este adevărat că nu multe orchestre din lume au capacitatea de a-l face.

Violonistul român Liviu Prunaru şi dirijorul Mariss Jansons, Londra 2014

Aşa cum în vremea în care Ioan Hollender conducea Opera de Stat din Viena nu era seară în care să nu găseşti cel puţin un român pe afişele celebrului teatru vienez, acum la Londra aveam să constat că pot întâlni compatrioţi în ipostaze artistice remarcabile, datorate de această dată exclusive jocului necruţător al unei competiţii acerbe, care deschide porţile succesului doar pentru muzicienii de cea mai înaltă performanţă.

Am ascultat-o pe Ruxandra Donose (în stânga FOTO Virgil Oprina) în complexa lucrare a lui Berlioz (pe care a cântat-o şi cu Orchestra Naţională Radio în urmă cu câţiva ani la Bucureşti şi o relua la doar o zi distanţă după acelaşi concert cu Philharmonia Orchestra la Leicester), am văzut cum domina scena cu un dramatism dozat cu siguranţă şi cum la final smulge uralele unei săli arhipline de un public competent, care are, ceea ce este foarte important în această ecuaţie, termen de comparaţie. Pe parcursul interpretării am fost – trebuie să mărturisesc – flatată de faptul că peste datele tehnice proprii unei interpretâri fără cusur atât din partea Philharmonia Orchestra, cât şi a dirijorului Edward Gardner, publicul era încântat, nu doar de calităţile native unice, ci şi de arta, travaliul muzical, intelectual şi dramatic al Ruxandrei Donose, care-şi onorează blazonul cu apariţii de neuitat. Cu o prezenţă scenică conectată la încărcătura dramatică a rolului de la prima până la ultima secundă, cu treceri de la extazul amintirilor fericite la tragismul fără ieşire al prezentului, totul printr-un joc minimal, care datorează enorm unei ştiinţe şi al unui gust desăvârşit de creare şi oglindire  tensiunilor interioare ale personajului, Ruxandra Donose m-a făcut să mă simt mândră că o cunosc, că sunt româncă şi că sunt înconjurată de peste o mie de spectatori alături de care am ovaţionat-o minute în şir.

L-am ascultat în a doua seară pe Liviu Prunaru în Simfonia a VII-a de Bruckner conducându-şi cu eleganţă şi fermitate orchestra considerată în continuare cea mai bună din lume, Concertgebouw Amsterdam, l-am urmărit cum ştie să fie cel mai bun între cei buni, şi să facă - sub bagheta lui Mariss Jansons – faţă unei poziţii râvnite de cei mai importanţi violonişti din lume.

Am auzit-o la finalul serii pe asistenta Ruxandrei Donose amintindu-i programul de a doua zi când trebuia să zboare spre Paris şi să participe în aceeaşi zi la o repetiţie de cinci ore şi jumătate, de la  18 la 23.30 cu Tamerlano de Handel la Paris, pentru că doar atunci se putea întâlni toată distribuţia CD-ului.

Ruxandra Donose FOTO Virgil Oprina

I-am auzit pe colegii din orchestră întrebându-l pe Liviu Prunaru de ce se grăbeşte atât să prindă primul autobuz spre hotel şi nu stă să bea şi el o bere după concert, ca toţi olandezii; chiar vrea să studieze şi în seara asta?

M-am întrebat din nou (deşi până nu de mult credeam că ştiu) de ce acceptă fiecare în parte cu atâta generozitate să vină să cânte în stagiunile din Bucureşti şi chiar din ţară, pe onorarii adaptate forţei financiare a instituţiilor româneşti care îi invită şi în cazul celor doi despre care scriu acum, nu numai la Festivalul Enescu, atunci când pot fi plătiţi… ca la Londra. Mi-am amintit din nou distanţa între admiraţia şi uralele cu care sunt întâmpinaţi de publicul de acasă, respectul multora dintre colegii de scenă din România, dar şi rezerva cu care sunt priviţi de unii dintre muzicienii orchestrelor noastre, care suspectează de fiecare dată existenţa unor motivaţii secrete, care lor nu le sunt accesibile, pentru aceste prezenţe remarcabile din punct de vedere artistic pe scenele noastre.

M-am uitat însă în jur şi am văzut că sunt la Londra, unul dintre spaţiile culturale ale Europei unde cei care au cu adevărat parte de succes cu ceea ce fac sunt doar cei pasionaţi, care nu au timp şi nici nu ştiu ce înseamnă să te preocupe privitul în ograda vecinului şi/sau autocompătimirea.

Deşi cu o agendă nu plină, ci extrem de încărcată de obligaţii artistice de maximă expunere, atât Ruxandra Donose, cât şi Liviu Prunaru vin în Săptămâna Mare la Bucureşti să facă înregistrări speciale pentru Radio România, de muzică de cameră sau cu orchestra. Îşi doresc să lase în urmă şi discuri accesibile celor dintre care au plecat şi, deşi fiecare în parte are înregistrări pentru marile case de discuri ale lumii, îşi sacrifică una dintre acele puţine săptămâni care ar fi putut fi libere şi pe care ar fi putut să le petreacă acasă alături de acea parte din familie rămasă în România, adaptându-se încă o dată la modul de lucru românesc, din dorinţa irepresibilă de a lăsa ceva publicului pe care îl iubesc, pentru că vorbeşte limba în care ei continuă să viseze, deşi limba în care ei vorbesc acum cu soţul sau soţia nu mai este româna.

Dupa ce i-am ascultat în aceste concerte de la Londra şi am realizat încă o dată, ascultând şi orchestrele alături de care au evoluat aici, cât de sus este plasată ştacheta mondială în muzica clasică în 2014, asociind poate şi cu cele două zile petrecute la BBC, o companie care a trecut prin multiple restrângeri şi repoziţionări în ultimii ani, am conştientizat parcă şi mai acut faptul că Londra nu are a se teme de invazia altor români decât a acelor care sunt cu adevărat posedaţi de demonul profesiei pe care au ales-o, fie ea artistică sau de altă natură.

Şi după al doilea concert, am visat, în română, bineînţeles, că fiicele mele vor putea să fie posedate de demonul profesiei pe care o vor alege în ţara în care s-au născut. M-am trezit zâmbind şi fiind convinsă că a fost un vis frumos.