Trebuie spus de la bun început că „Happy End“ este un film de Michael Haneke care mai degrabă dezamăgeşte, e departe de filmele lui mari pentru care toţi cinefilii-l iubesc. Deşi îl urmăreşti cu mare interes şi încântare, resimţind tot timpul forţa artistică incontestabilă cu care maestrul îşi realizează filmele, senzaţia finală este – în mai mare măsură decât „totul e bine când se termină cu bine“, aşa cum ne îndeamnă, ironic, titlul filmului – de „mult zgomot pentru nimic“. Asta ca să ne păstrăm în tonalitatea shakespeariană. Rămâne, totuşi, un Haneke, ceea ce înseamnă că trebuie neapărat urmărit.

Într-un fel, dorinţa lui Georges Laurent (Jean-Louis Trintignant) de a termina rapid cu viaţa semnifică pe cea a Occidentului de a-şi încheia socotelile cât mai repede

Tensiune nerezolvată

„Happy End“ reuşeşte, cum spuneam, să creeze tensiune şi să te facă să-l urmăreşti, de multe ori, cu sufletul la gură. Anumite scene sunt chiar de studiat şi de analizat de către cinefili şi ucenicii în ale filmului, sunt exemple de cinema. Se simte ceea ce se numeşte „gheara leului“, aerul unic şi inconfundabil cu care Haneke şi-a realizat marile filme, tensiunea şi cruzimea, câteodată de nesuportat, care este marca mai tuturor titlurilor regizorului. După ce începe să se deruleze genericul final, ceea ce simţi însă este „Cum, asta a fost tot?“. Miza pe care şi-a stabilit-o Haneke se dovedeşte prea mică, după ce ne-a obişnuit cu sondări ale sufletului uman ca nimeni altul. Toate secvenţele magnifice şi tensiunea creată de autor nu au (con)dus, finalmente, la mai nimic.

Aşa cum îi spune fiica sa de 13 ani, medicul Thomas Laurent (Mathieu Kassovitz) nu iubeşte pe nimeni, simptom al ipocriziei atroce a Occidentului

Dacă ne uităm însă mai atent la filmografia hanekiană, observăm că nu (prea) alta a fost tehnica adoptată de regizor (întotdeauna şi scenarist al propriilor filme, chiar când ecranizează, cum a fost cazul romanului nobelizatei Elfriede Jelinek sau al „Castelului“ lui Kafka) la destule dintre filmele asupra cărora există un consens în ceea ce priveşte calitatea şi valoarea lor. Filme precum „Caché“ (2005) sau „Panglica albă“ (Palme d’Or în 2009) erau magistrale în crearea tensiunii, câteodată deveneau insuportabil de privit, dar finalul nu satisfăcea neapărat aşteptările spectatorului, cel puţin ale celui mediu. Existau nişte mistere acolo, dar ele nu erau niciodată complet dezvăluite. Haneke bătea spre altceva, şi spectatorul cât de cât instruit îi accepta asta.

Calais-ul are „junglă“

Era vorba despre efectele îndepărtate ale colonialismului occidental, vestic (treceai peste faptul că o cheie fantastică a filmului i-ar fi asigurat lui „Caché“ mai multă coerenţă artistică) şi despre germenii nazismului în societatea burgheză de la început de secol („Panglica...“ era atât de bine făcut, încât nu te mai deranja că, de fapt, filmul nu avea prea mult de spus despre asta). Aşadar, la „Happy End“ problema poate fi că nu mai avem o astfel de temă majoră, importantă, care să scuze eventuale hibe de structură dramaturgică (repet, prezente în mare parte din restul creaţiei hanekiene). Totuşi, indirect, filmul vorbeşte despre un subiect actual şi important: valul de refugiaţi non-europeni care aproape sufocă societăţile occidentale, dublat de dezinteresul şi ipocrizia cu care este privit de către „cei bogaţi şi puternici“.

Viitorul nu sună nici el prea bine: Eve Laurent (Fantine Harduin), desensibilizată de lipsa de afecţiune şi de tehnologia omniprezentă

De-aceea, acţiunea filmului este plasată în Calais, pasul migranţilor spre Anglia, locul în a cărui „junglă“ Dumnezeu pare a se fi oprit. Finalul în care se racordează, însă, analiza familiei burgheze disfuncţionale făcută pân-atunci de Haneke cu tema refugiaţilor vine prea târziu şi este irelevant. Felul în care este pusă, totuşi, familia burgheză de către autorul (scenarist-regizor) austriac sub microscop este, cum spuneam, magistral (misterul acela nerezolvat la care mă refeream). Beneficiază de prezenţa actriţei sale fetiş, marea Isabelle Huppert (cu partituri majore la el şi în „Le temps du loup“, „La pianiste“ / „Profesoara de pian“ şi „Amour“), şi de cea a octogenarului Jean-Louis Trintignant, personaj preluat aproape în totalitate din precedentul său film, capodopera „Amour“, precum şi de o revenire a (actorului) Mathieu Kassovitz la „filmele serioase“.

Cinismul personajelor imaginate de Haneke îl transpune pe cel al regizorului. Isabelle Huppert (Anne Laurent), actriţa fetiş a cineastului austriac

„Bat clopotele pentru europeni“

Trintignant (Georges Laurent, „patriarhul“ familiei) este un bătrân crud, cinic, dar şi fermecător, care s-a săturat să trăiască şi nu ştie cum să părăsească această lume mai repede. În final, însă, după ce este „rezolvată“ şi problema migranţilor africani care sunt puşi, ipocrit, la masa celor înstăriţi, iar bătrânul Georges este recuperat, totul e bine când se termină cu „Happy End“. Dar, aşa cum se întreba un film mai vechi al lui Kassovitz („La haine“), „până când“? Cât va mai dura ceasul care a început deja să sune pentru civilizaţia occidentală („bat clopotele pentru europeni“, ar fi spus „bătrânul“ Hemingway)? Sunt întrebări pe care Haneke, la cei 75 de ani ai săi, ar fi trebuit să le analizeze mai atent.

Info

Happy End (Franţa-Austria-Germania, 2017)
Regia: Michael Haneke
Cu: Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant, Mathieu Kassovitz

3 stele

Citeşte şi:


„Noul cinema românesc este genial“ – interviul meu din 2010 cu marea actriţă Isabelle Huppert

„Occidentul“ s-a născut în Grecia şi a murit în Grecia. Mai precis, pe insula Kos

PORTRET DE REGIZOR

Michael Haneke – un cronicar crud şi cinic



Regizorul austriac Michael Haneke (născut însă la München, în Bavaria fascistă, pe 23 martie 1942) a reuşit, de-a lungul ultimelor două decenii, nu numai să se transforme într-unul dintre cei mai cunoscuţi cineaşti activi pe planetă, dar şi să facă acest lucru fiind ceea ce cheamă un comentator cinic şi crud al vieţii contemporane, al habitudinilor semenilor săi, cu alte cuvinte ceva care nu are cum să fie prea „plăcut“ nimănui. L-a ajutat pentru aceasta, în primul rând, măiestria cu care-i sunt realizate filmele: oricât de puţin versat în ale cinefiliei ai fi şi chiar dacă nu prinzi tot sub-textul filmelor lui Haneke, nu ai cum să nu fii, dacă eşti de bună-credinţă, „vrăjit“ de ceea ce vezi pe ecran, să nu te laşi transportat şi influenţat de teribila sfâşiere psihologică a personajelor create de regizor (mai tot timpul şi scenarist).

A lucrat (şi) cu românce

Nu a fost, însă, tot timpul aşa, pentru că mai există şi un Haneke mai puţin cunoscut, (şi) mai experimental, acela din filmele de televiziune pe care le-a turnat începând din anii ’70 şi din filme (pur austriece) prin care, odată cu trecerea la anii ’90, începe să atragă atenţia publicului de festival şi a criticii, cum ar fi „Al şaptelea continent“ (1989), „Benny’s Video“ (1992), „71 de fragmente dintr-o cronologie a hazardului“ (1994) şi ecranizarea kafkiană „Castelul“ (TV, 1997). Filmul din 1994 este şi primul care are legătură cu ţara noastră (un imigrant român este unul dintre personajele principale), legătură care va reveni în „Cod necunoscut“ (2000, coproducţie cu România) şi „Vremea lupului“ (2003).

Punctul de cotitură este dat de „Funny Games“, prezentat în competiţia de la Cannes în 1997, film dur despre efectele demonice ale violenţei televizate, greu de digerat, dar care va face ca toată lumea să audă de numele cineastului atunci în vârstă de 55 de ani. L-a refăcut în SUA peste exact 10 ani, cu actori (buni) de peste Ocean, dar cu un succes moderat. Vor urma filme poate inegale, dar de un constant nivel calitativ, unele dintre vârfuri putând fi considerate capodopere: „Profesoara de pian“ (2001, cu Isabelle Huppert în mare formă, după romanul Elfriedei Jelinek, austriaca premiată cu Nobel), (poate) „Caché“ (2005), „Amour“ (2012, cu senzaţionalii octogenari Jean-Louis Trintignant şi Emmanuelle Riva).

Câştigă cu două filme la rând Palme d’Or la Cannes: „Panglica albă“ (2009) şi „Amour“ (2012). Lucrează în mai multe ţări (Franţa, care-l adoră,-n primul rând) şi mai multe limbi (franceză, germană, engleză) şi cu actori-vedetă ca Juliette Binoche, Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant, precum şi româncele Luminiţa Gheorghiu („Cod necunoscut“) şi Rona Hartner („Vremea lupului“). Ca şi mai tânărul (cu zece ani) Ulrich Seidl, reprezintă faţa întunecată a „geniului austriac“, renumit altfel pentru Schönbrunn-ul mozartian şi valsurile straussiene. De ce tocmai în Austria, care-i considerată a fi, după război, unul dintre cele mai bune locuri de trăit de pe pământ, este o discuţie lungă.

Top 5 filme importante

1. Funny Games (Austria, 1997)
2. Amour (Austria-Franţa-Germania, 2012)
3. La pianiste / Profesoara de pian (Austria-Franţa-Germania, 2001)
4. Caché (Franţa-Austria-Germania, 2005)
5. Panglica albă (Germania-Austria-Franţa, 2009)

Citeşte şi:

„Memento mori“ – cronica la filmul „Amour“ (2012) al lui Michael Haneke