La Faenza: muzica veche la palatul regal

Faenza la Palatul Cotroceni (Olga Pitarch, Marco Horvat)

Al doilea concert din cadrul Festivalului de Muzică Veche din Bucureşti a fost cel al ansamblului Faenza, de fapt al unui trio format dintr-o soprană, un bariton care cânta şi la două instrumente şi un violoncelist.

Articol publicat pe blogul

Despre Opera

.

Al doilea concert din cadrul Festivalului de Muzică Veche din Bucureşti a fost cel al ansamblului Faenza, de fapt al unui trio format dintr-o soprană, un bariton care cânta şi la două instrumente şi un violoncelist.

Giulio Caccini (1551-1618) a fost un compozitor din Florenţa, contemporan cu Monteverdi (şi cu Mihai Viteazul, dacă vreţi), un om care a trecut graniţa dintre Renaştere şi baroc în muzica italiană. Iar în secolul XXI a trecut şi graniţa României, arta sa ajungând nu oriunde, ci acolo unde îi stă cel mai bine: în salonul unui palat regal. Şi nu legătura simbolică e atât de importantă, ci faptul că aceste cântece acompaniate de o teorba sau de o ghitarrina erau destinate divertismentului aristocraţiei vremii. O muzică intimă, la auzul căreia prinţesele şi nobilele doamne sau domnişoare suspinau cu gândul la un iubit, soţ sau amant. Canţonetele sau ariile serioase erau adunate în cărţi de cântece, iar oamenii educaţi le puteau cânta singuri, acompaniindu-se doar cu un instrument. Il Giardino nu este o colecţie de compoziţii exclusiv ale lui Caccini, ci este titlul unui concert care cuprinde multe alte lucrări ale contemporanilor săi, rivali sau prieteni, ba chiar şi rude. Pentru că stilul muzical al acelor vremuri, azi uitat, ar putea deveni monoton prin redarea compoziţiilor unui singur autor.

Salonul Cerchez al Muzeului Naţional Cotroceni a fost ideal pentru acest tip de muzică. Chiar dacă rezonabil de mare pentru un palat, e mai mic bine decât Sala Radio, şi aproape toate locurile, dispuse pe lungimea lui, au fost ocupate de un public eterogen, curios şi repede cucerit. Într-un salon, vibraţia instrumentelor se aude altfel, iar vocea umană, nefiind obligată să proiecteze, îşi poate etala toate nuanţele timbrului.

Seara a început cu o canţonetă, a cărei introducere era elaborată, cu un violoncel ce se transforma subtil şi într-un instrument de percuţie, în timp ce chitara barocă stabilea un ritm vesel, pe care vocea de bariton a lui Marco Horvat devenea vizuală în a ne face să credem că avem în faţă un trubadur. Apoi Olga Pitarch l-a secondat, temperamental, într-o arie recitativă, obişnuită pentru epoca în care se scriau primele opere. Şi nu m-am putut împiedica să observ, ajutat şi de explicaţiile pe care Horvat le dădea publicului (în engleză) că, de fapt, există un ciclu al muzicii de operă. Dacă acum 500 de ani totul pornea de la o poezie recitată, luxuriant ornamentată în acelaşi timp cu tot felul de artificii vocale, în secolul XX s-a ajuns la parlando şi Sprechgesang, în care melodia este modificată pentru a se apropia din nou de vorbirea obişnuită.

Dincolo de explicaţii şi traduceri ale versurilor cântecelor (toate despre dragoste), cei de la Faenza nu s-au limitat la o livrare ortodoxă a muzicii, ci au şi interpretat scenic, au antrenat publicul, evadând de pe mica lor scenă, râzând şi cântând. Au reuşit astfel să implice, nu doar să prezinte, iar doza de amuzament dar şi de autoironie cu care au construit acest concert a fost de o familiaritate greu de imaginat în ritualurile de concert clasic.

Un duet, O me dolente, în care puteai vedea cum La serva padrona a lui Pergolesi se iveşte discret, chiar şi numai din mişcările celor doi vocalişti (şi, pentru cei cu multă imaginaţie, chiar şi Susanna din Nozze di Figaro părea să ne facă cu ochiul), urmat de alte canţonete şi arii, au format astfel un discurs muzical poliglot (spaniol, italian, francez, chiar dacă toate versurile erau în italiană). Şi totul s-a terminat cu o arie de operă seria preclasică, în limba franceză, de o tandreţe care-ţi tăia respiraţia.

O amintire imposibil de pierdut.

Pentru cei care n-au ajuns la Cotroceni, le recomand discul Il Giardino di Giulio Caccini, apărut în 2003 şi disponibil online prin streaming, pe iTunes.

Iar duminică, nu uitaţi! E Emma Kirkby, la un alt palat (Bragadiru), o voce iconică a muzicii vechi. The English Muse vine la Bucureşti!