Galele Operei bucureştene, cu succes de public în afara valorilor româneşti ale genului

O strălucitoare ploaie de confetii aurii s-a revărsat asupra publicului, acoperind ropotele de aplauze care răsplăteau strădania artiştilor cântăreţi şi balerini; …la finalul celor două seri de muzică şi de dans, seri oferite bucureştenilor în debutul actualei stagiuni a Operei.

În mod evident, cele două evenimente s-au dorit a fi cu totul captivante, într-un anume fel inedite. In bună parte s-a reuşit. Atât în ceea ce priveşte Gala în adevăr extraordinară de operă, cât şi cea de balet.

Spre bucuria tuturor, suita celor două seri a fost un veritabil triumf al vocalităţii cultivate, al gestului în planul expresiei coregrafice. Iar evenimentele în sine, Gala de operă, cea destinată baletului, se doresc, evident, a fi mai mult decât promiţătoare.

De departe, apariţia cea mai captivantă din punct de vedere artistic, cea mai simpatizată de marele public, inclusiv de publicul de specialitate, a fost aceea a baritonului italian Ambrogio Maestri (foto dreapta); uimitor în ce priveşte relaţia dintre vocalitate, talentul muzical-dramatic şi prezenţa scenică. Este, actualmente, pe toate marile scene ale lumii, întruchiparea ideală a celebrului personaj imaginat de Shakespeare, ulterior, muzicalmente întruchipat de Giuseppe Verdi! Da, pentru marile case, Maestri este, în zilele noastre, unul dintre cei mai solicitaţi baritoni pentru rolul Falstaff. In ce priveşte realizarearea scenică a legendarului gurmand, Maestri… este un maestru absolut carismatic! Conferă personajului său o măreţie care aparţine construcţiei dramatice a rolului. Dezvoltă disponibilităţi excepţionale atât în zona comicului dar şi în cea a implicării profunde, ample în meandrele universului interior al personajului. Mă refer la rolul Scarpia din capodopera lui Puccini, „Tosca”. De la imaginea puterii, a forţei brute, a dorinţei nestăvilite, la maleficul, insidiosul personaj Jago, din Otello, cântul său dobândeşte accente declamatorii ce vizează nuanţări caracterologice dintre cele mai subtile, susţinute de o dicţiune impecabilă; iar aceasta fără a parazita zona cântului expresiv ce are la origini belcanto-ul deceniilor de început ale secolului XIX; aria lui Dulcamara din „Elixirul…” lui Donizetti, a constituit o probă uimitoare a virtuozităţii vocale şi actoriceşti.

Indiscutabil, ceilalţi invitaţi au dat măsuta justă a disponibilităţilor momentului. Incântătoare apariţie scenică şi vocală, aclamată pe marile scene ale lumii, tânăra soprană georgiană Nino Machaidze etalează mult prea devreme anume deficienţe privind emisia sonoră; mă refer la o incipientă bătaie a glasului, aspect care, neremediat, poate scurta o carieră strălucită; pare a fi suverană atât în repertoriul francez – „Romeo şi Julietta”, opera lui Gounod, cât şi în cel italian, „Boema” sau „Gianni Schicchi” de Puccini.

Experienţă scenică extinsă probată pe final de carieră, a putut fi etalată în cazul tenorul rus Vladimir Galouzine, de asemenea la mezzo-soprana Ildico Colmosi; deficienţe de pronunţie în limba franceză, au apărut atât în aria Dalilei din opera lui Camille Saint-Saens cât şi în Habanera imaginată de Georges Bizet.

Pe bună dreptate, reaudierea soliştilor Operei bucureştene, inclusiv a soliştilor români sosiţi din afara graniţelor ţării, a fost salutată cu vădit entuziasm. Mă refer la mezzo-sopranele Oana Andra şi Liliana Mattei Ciucă, la sopranele Iulia Isaev, Sorina Munteanu şi Irina Iordăchescu, la tenorul Alexandru Badea; dar a lipsit din program minunata soprană Anda Louise Bogza! Un plus de simpatie generală a adus-o strălucirea pregnantă a glasului bartonului Iordache Basalic (foto dreapta) în celebra arie „Largo al factotum” din „Barbierul…” lui Rossini. Pe de altă parte, evoluţia tenorului Liviu Indricău în  aria lui Lenski din opera lui Ceaikovski, pare a fi fost învăţată, cu anume precarităţi de asimilare în planul dicţiunii, exclusiv în baza notaţiei fonetice.

Regretabil, conducătorul corului de copii al Operei a rămas între coperţile interioare ale caietului program, în rând cu personalul tehnic; …dar gafa de a fi fost omis tocmai inegalabilul maestru al corului mare, maestrul Stelian Olariu, a fost parţial reparată prin invitaţia acordată în ultimul moment de a participa la aplauzele finale.

Cu siguranţă, Gala de Operă ar fi dobândit un plus de atracţiozitate de ar fi fost invitaţi să participe şi câţiva dintre tinerii laureaţi ai ediţiilor concursului Grand Prix de l.Opera; …situaţie de care vor beneficia, însă, alte case de operă; …evident în baza cheltuielilor de selecţie, de organizare a competiţiei, cheltuieli facute, însă, chiar şi în acest an, de Opera bucureşteană. Aşa se întâmplă pe la noi!

Şi Gala de balet a fost gândită a aduce la rampă solişti din ţară, nume importante de peste hotare…; de a etala o mare diversitate stilistică privind concepţia coregrafică.

Personalităţi puternice ale dansului se dovedesc a fi, spre exemplu, Esther Jurado în calitate de dansator, de coregraf ce dispune de imaginaţie, de pregnant temperament artistic; iar aceasta în domeniul dansului tradiţional spaniol, flamenco, preluat, stilizat cu impecabil bun gust; …dar şi balerinul Davide Dato (foto jos), artist de sensibilă concentrare a expresiei; în „Labirintul singurătăţii” s-a întâlnit cu coregraful său Patrick de Bana, sondând împreună, cu mijloacele dansului de orientare neoclasică, un consistent univers interior alimentat de muzica celebrei Ciaccone de Antonio Vitali.

Că dansul academic rămâne în actualitate o demonstrază perechea celor doi balerini Lauren Cuthberthson şi Federico Bonelli de la Royal Ballet, în marele Pas de Deux din actul al III-la din „Lacul…” de Ceaikovski. In interpretarea coregrafică a eternului Marius Petipa, direcţionări de o eleganţă impecabilă ale mişcării sunt susţinute de o consistenţă expresivă a mişcării virtuoz etalate; atât în cuplu cât şi individual de cei doi balerini. Pe o altă direcţionare stilistică dar urmărind şi aici susţinerea neofilită a interesului artistic, se înscrie şi coregrafia celebrului autor actual, Angelin Preljocaj, pe muzica Adagio-ului din Concertul nr.23 de Mozart; prospeţimea gestului, eleganţa simplu etalată de cei doi dansatori ai Operei pariziene, de Aurelie Dupont şi Alessio Carbone, devin emoţionante; …construind prin gest şi lumină imaginea coregrafică a inocenţei.

Remarcabil lucru, fără a avea o statură inpunătoare, balerinul Joaquin de Luz de la New York City Ballet, umple spaţiul mişcării coregrafice cu datele personalităţii sale realmente expansive.

Evitarea preţiozităţilor inutile, emoţia nostalgic exprimată în Caravaggio de Mauro Bogonzetti, îi apropie pe Nicoletta Manni, pe Timofej Andrijashenko de la Teatro alla Scala, de frumuseţea grea de sens a muzicii lui Claudio Monteverdi.

Evident, rolul esenţial revine celor care dau viaţă scenică ideii coregrafice. Căci marii autori ai trecutului, compozitori şi coregrafi, trăiesc în continuare prin performanţa scenică a dansatorilor actuali. Corsarul, Baiadera, Don Quixote, pe muzica prolificului Ludwig Minkus, compozitor al curţii imperiale ruse, oferă în continuare bucurii publicului actual în producţii ale Companiei de Balet a Operei bucureştene. Şi totuşi în interpretarea devenită tradiţională a lui George Balanchine, Tema cu Variaţiuni pe muzică de Ceaikovski, o desfăşurare amplă a ansamblului de balet al casei, aduce o evoluţie trenantă, inutil preţioasă, tradiţională, ce nu a putut fi salvată de dezinvoltura scenică probată de cei doi balerini solişti, Ada Gonzalez şi Ovidiu Matei Iancu. Indiscutabil, un autor actual cum este William Forsythe, el însuşi remarcabil dansator, oferă soliştilor noştri, Cristina Dijmaru şi Bogdan Cănilă, un generos teren de desfăşurare într-o producţie cunoscută a casei bucureştene cum este „In the Middle, Somewhat Elevated”.

 Spectacolele au fost conduse de şefi de orchestră, de dirijori cu vădită experienţă în repertoriul tradiţional al genului, de maeştrii Marcello Mottadeli şi Pietro Salvaggio; iar ambientul scenografic a fost imaginat de marele artist, de plasticianul Doina Levintza.

Nu poţi să nu observi, Galele debutului de stagiune ale Operei Naţionale bucureştene au evitat cu consecvenţă repertoriul românesc, în mod evident puţin cunoscut muzicienilor italieni; dintre cele cincizeci de numere de operă şi de balet. prezente în cele două spectacole, nici măcar unul nu a aparţinut creaţiei muzicale sau coregrafice autohtone; întâmplător un singur nume privind creaţia coregrafică s-a strecurat cu sens de interpretare a unei coregrafii anterioare, academice. E puţin? E mult? E potrivit?

A fost prezentat public numele conducătorului artistic al instituţiei, regizorul, coregraful Renato Zanella.

Cunosc domniile lor repertoriul românesc de operă? Cunosc valorile creaţiei noastre coregrafice? Ar fi firesc să le afle. De vreme ce conduc actualmente evenimentele primei scene lirice a ţării.

P.S. Am aflat cu vădită satisfacţie că primul moment al Operei bucureştene în actuala stagiune, a fost reprezentat de reluarea spectacolului O scrisoare pierdută de Dan Dediu. Sunt de aşteptat capodoperele lui Paul Constantinescu şi Aurel Stroe, baletele datorate lui Mihail Jora; …şi, desigur, o versiune scenică nouă a Oedipe-ului enescian. Viitoarea ediţie a Festivalului George Enescu se pregăteşte din acest moment!

Articolul a apărut anterior în revista România Literară.