Frumuseţea complexă. La mulţi ani, Marcel Iureş!

Nu l-am văzut în Hamlet sau în Claudius, nici în Moromeţii varianta Cătălin Ştefănescu, dar tot ştiu că e un mare actor. Marcel Iureş a împlinit ieri 63 de ani.

Nu mă dau în vînt după spectacolele televizate — simt parcă cum se pierde ceva pe parcurs, între camera de luat vederi şi mine, cum se evaporă energia pe care actorul poate să ţi-o trimită doar acolo, pe loc, în sala aceea de teatru. De aceea, nici nu mă uit la Hamlet, oricît de ciuleian sau tocilescian ar fi. Sunt energii care cred că nu trebuie profanate.

Mă dau în vînt, în schimb, după serialele de televiziune. Acum nu găsesc pe youtube nimic din ce mi-a plăcut, dar mi-au plăcut cîteva teribil. Episodul din Războiul lui Foyle, de pildă, în care Iureş îl face pe Monsieur Duveen, un francez care îşi găteşte supa imorală în întunericul la propriu şi la figurat al celui de-al doilea război mondial. Se întîlneşte cu cineva pe la miezul nopţii, fumează o ţigară, plănuiesc ceva la ora aceea de taină. Iureş e elegant, viclean, alunecos.

În Poliţişti fără frontiere e mai brutal oarecum în rolul gangsterului Dimitrov. Stă faţă-n faţă cu Donald Sutherland şi nu e cu nimic mai prejos decît acest monstru sacru al filmului. Aşa cum nu e cu nimic mai prejos decît Bruce Willis în Războiul lui Tom Hart.

Inteligent? Fără îndoială. De o inteligenţă pursînge, pentru care nu cauţi scuze cum că ar fi mai multe tipuri de inteligenţă. Dar sunt actori inteligenţi pe care nici nu observi că au trecut prin cadru. Melancolic? De o melancolie acaparatoare, de eşti oarecum mîndru că nici tu nu eşti departe de această stare sufletească. Dar nici melancolia nu e destul ca să fii un bun actor.

Sugestivitate. Prezenţă. Complexitate. Sunt doar trei cuvinte, dar nu cred că pot să ajung mai aproape. Colonelul Werner Visser e un personaj memorabil pentru că e mai mult decît ”rău” în sensul că are mai multe laturi. ”Toţi avem!”, ar putea să-mi arunce cineva. Şi într-adevăr, dar nu toţi putem să arătăm cît de complex poate fi un om, cîte felii poate avea el. 

Au suspinat după el multe fete, citesc într-o postare de pe Facebook. Şi mai suspină şi azi, completează cineva. Bun, Iureş arată şi bine. Nu contest asta. Dar arată bine pentru că e inteligent şi radiază. Amoralitatea frumuseţei şi norocul artei stă în faptul că poate radia orice dacă simţi forţa asta interioară — te va cuceri oricum.

Şi frumuseţea asta e foarte aproape de problematic, de hain, de periculos, de decadent, de cadaveric chiar, dacă e să ne uităm la Cei care plătesc cu viaţa. E o frumuseţe care vorbeşte şi spune mereu alte lucruri.

Mie-mi place şi fenomenul Iureş, de aceea am ţinut să subliniez că a jucat cu Sutherland, Willis, Michael Kitchen şi mulţi alţii. Sigur că trebuie şi noroc pentru asta, un manager bun, cunoştinţe de engleză, mai ştiu eu ce. Oricum, e bine să te uiţi la ceva românesc care nu înseamnă furt, corupţie, prostie, ură, cancan: lăutărism, cum atît de memorabil a numit Noica acest aspect al întîmplării de a fi om. Ci calitate, lucru luat în serios, performanţă, inspiraţie, talent. 

Marcel Iureş e un actor mare fără doar şi poate. Dumnezeu să-l ţină şi pe ecrane mulţi ani de acum încolo!