Festivalul de muzică Sibiu/Hermannstadt – jurnalul meu. Ziua 2

Vlad Maistorovici, Martin Owen, Dario Bonuccelli. Foto: Sebastian Marcovici

30 mai 2014. Penultima zi de festival, aici, la Sibiu: am asistat la două recitaluri susţinute în primitoarea incintă a Bisericii Sf. Ioan – lăcaş de cult evanghelic ridicat în 1912 pe locul unei vechi alte biserici; un spaţiu simplu, de dimensiuni mai mici decât o biserică catolică gotică, un loc ideal pentru a face muzică de cameră.

Pe parcursul celor două recitaluri de ieri mi-au trecut prin cap mai multe gânduri pe care le voi folosi ca o prefaţă la cronica propriu-zisă. Cât de important este pentru tinerii interpreţi să asculte cât mai multă muzică, să aibă cât mai multe repere profesionale în jurul lor: cel puţin pe vremea mea (adică cu vreo 15-20 ani în urmă), dar nu cred că s-a schimbat ceva de atunci, nu exista obiceiul ca tinerii să fie îndrumaţi să asculte cât mai multe interpretări de prestigiu ale lucrărilor pe care ei înşişi  le abordau. Nici nu erau îmboldiţi să meargă la concerte şi recitaluri pentru a vedea ce fac alţii, din generaţia lor sau a celor deja consacraţi. Însă în educaţia unui mare interpret, după părerea mea, este obligatoriu să existe cât mai multe audiţii, mai ales acum, când există la dispoziţia tuturor atâtea şi atâtea posibilităţi de a asculta. Toate aceste audiţii se sedimentează în urechile celui care obişnuieşte să facă aceste lucru şi într-o zi, ajunge să facă diferenţa: pentru că nu mai poţi cânta decât de la un anumit nivel în sus.

În general, ca în orice fel de educaţie, standardele impuse învăţăceilor sunt extrem de importante. Dacă ne mulţumim cu “merge şi aşa” va merge şi aşa, dar până la un anumit nivel, nu prea înalt: tinerii muzicieni de astăzi sunt obligaţi să intre în competiţie cu alţi interpreţi de vârsta lor de pe întregul mapamond, excepţional pregătiţi tehnic şi chiar artistic, iar lumea muzicii clasice de astăzi este la fel de nemiloasă ca în orice alt domeniu – dacă vă închipuiţi că e ceva bucolic şi rupt de realitate, vă înşelaţi profund. Pentru cei care vor să facă performanţă, viaţa de muzician înseamnă ore lungi de studiu, concerte dese cu piese mereu noi, presiunea de a fi mereu perfect, zâmbetul pe buze pentru jurnaliştii de care ai nevoie pentru a vorbi (bine) despre tine, preocupare pentru marketingul personal, o prezenţă fizică plăcută (da, nici asta nu e de neglijat). Fără toate acestea, nu se mai poate astăzi, iar tinerii trebuie să fie conştienţi de acest lucru – cu românescul “merge şi aşa” nu se poate face performanţă.

Poate tocmai de aceea, se vede o diferenţă între cei care au studiat şi studiază în mari centre culturale ale lumii – pentru că acolo, unde concurenţa între artişti este atât de mare, nivelul este foarte înalt, iar profesorii ştiu că trebuie să-şi pregătească elevii şi studenţii să facă faţă în acea piaţă. E adevărat, însă, că şi răsplata ulterioară este pe măsură: cine crede că se poate face performanţă, mai ales în cultură, pe puţini, de asemenea se înşeală. E un lucru cunoscut şi acceptat în marile centre culturale ale Europei, mai puţin la noi: sunt convinsă însă că dacă ar exista salarii măcar decente şi posibilitatea de a se dezvolta, tinerii muzicieni nu ar mai alege să-şi părăsească ţara natală – e valabil pentru orice meserie, de fapt, şi mi se pare că este unul dintre subiectele care ar trebui să preocupe în cel mai înalt grad societatea românească. A accepta ca valorile să părăsească România fără a face nimic să le ţii acasă, cred că este chiar împotriva interesului societăţii în sine – şi vom trage cu toţii ponoasele peste câţiva ani (nu prea mulţi).

...Şi un prim recital

Aşadar, ieri, de la ora 18, am ascultat la Biserica Sf. Ioan din Sibiu un recital susţinut de violonista Simina Croitoru şi clarinetistul Radu Greluş în compania pianistei Diana Ionescu. Toţi trei îmi sunt nume cunoscute: violonista şi clarinetistul studiază la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, iar Diana Ionescu pot spune că şi-a construit deja o carieră la Londra unde a studiat.

Am ascultat Sonata KV 378 de Mozart şi Sonata “Trilul diavolului” de Tartini, ambele lucrări pentru vioară şi pian şi m-am gândit cât de simplu pare să cânţi muzica lui Mozart şi cât de greu este de fapt. Şi că interpretul de astăzi nu-şi mai poate permite să nu pună toate notele la locul lor, aşa cum sunt cerute de partitură – abia după aceea vine adaosul personal de interpretare şi mesajul pe care vrei să-l transmiţi prin muzică.

A urmat Sonata op.120 nr.2 pentru clarinet şi pian de Brahms - şi recunosc că mi-a plăcut foarte mult sunetul şi viziunea de ansamblu a lui Radu Greluş, un tânăr de doar 20 ani care sper să aibă oportunităţile şi de ce nu, norocul, de a-şi vedea pus în valoare talentul şi munca depusă până acum.

Al doilea recital

Da, norocul are un cuvânt important de spus pentru un muzician, recunoştea în interviul pe care mi l-a acordat violonistul Vlad Hârlav Maistorovici, protagonist în recitalul programat ieri, de la ora 20, la Biserica Sf.Ioan.

Alături de acest violonist şcolit la Londra, cu proiecte în întreaga Europă, în dubla lui calitate de interpret şi compozitor (Vlad Hârlav Maistorovici a primit premiul I la Concursul de compoziţie George Enescu din 2001), două nume din străinătate: cornistul englez Martin Owen şi pianistul italian Dario Bonuccelli. Martin Owen, membru al Orchestrei Simfonice BBC şi profesor la Academia Regală de Muzică din Londra este un cornist redutabil, probabil unul dintre cei mai buni din lume la ora actuală, iar Dario Bonuccelli, un pianist cu numeroase premii internaţionale, formează un duo stabil cu Vlad Maistorovici de mai mulţi ani.

Am avut o probă de profesionalism: totul era la locul lui – notele din partitură, sentimentele transmise publicului, încântarea de pe chipul interpreţilor, comunicarea cu cei din public (fiecare dintre cei trei au vorbit despre lucrările interpretate, cu puncte de vedere care au construit punţi clare către public, într-un limbaj uşor de înţeles de oricine). Acesta este astăzi profesionalismul care trebuie luat ca model de învăţăcei – inclusiv atitudinea că un muzician pe scenă nu oficiază ceva ezoteric, ci spune o poveste celor care îl ascultă, nu prin cuvinte, ci cu sunete.

A fost un program eclectic: Trio op.40 pentru pian, vioară şi corn de Brahms, Balada nr.2 pentru pian de Liszt, Appel interstellaire pentru corn solo de Messiaen şi Trio pentru vioară, corn şi pian de Gyorgy Ligeti. Nu pot fi decât în admiraţia lui Martin Owen pentru interpretarea lui în lucrarea lui Messiaen, pe care a transformat-o într-o poveste interesantă despre stele şi răspunsuri din alte lumi; şi lucrarea lui Ligeti (care nu este tocmai ceea ce am alege să ascultăm de bună-voie acasă) a devenit interesantă într-o interpretare inspirată, deşi am în continuare dubii că cineva ar alege de bună-voie să asculte aşa ceva, dintre melomanii obişnuiţi – eu tot sper că muzica clasică contemporană nu va mai fi fundalul unor filme de groază, ceea ce în cazul lui Ligeti chiar este adevărat – Stanley Kubrick  a folosit muzica lui Ligeti pentru scenele de groază din filmele sale, iar acest lucru i-a adus notorietate lui Ligeti, acest compozitor născut la Târnăveni în 1923.

Astăzi, 31 mai, de la ora 20, Biserica Sf. Treime din Piaţa Mare a Sibiului va găzdui concertul de închidere a Festivalului de muzică Sibiu/Hermannstadt: va fi Requiemul de Mozart cu Corul festivalului şi Mozart Kammerphilharmonie, dirijor Christian Badea.

Acum e frig şi urât la Sibiu, dar sper că vor fi mulţi sibieni care vor asculta alături de mine diseară această ultimă lucrare scrisă de patronul spiritual al noului festival de muzică de la Sibiu.

Mă duc acum să (re)văd Muzeul Brukenthal, casa lui Samuel von Brukenthal, contemporanul lui Mozart.

Pe mâine!       

Articol publicat anterior pe www.romania-muzical.ro.