De ce iubim femeile VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ea este Marina Vidal (Daniela Vega),
ex-Daniel, „femeia fantastică“
Ea este Marina Vidal (Daniela Vega), ex-Daniel, „femeia fantastică“

TRANS Cinema queer at its best realizează regizorul chilian Sebastián Lelio în filmul său „O femeie fantastică“, premiat la Berlin, prin care pătrunde în intimitatea (psihică a) unui transsexual, subiect mai rar abordat în cinematograful mainstream.

Filmul chilian „Una mujer fantástica“ / „O femeie fantastică“ a câştigat în acest an Ursul de Argint la festivalul de la Berlin pentru scenariu (scris tot de Sebastián Lelio, împreună cu Gonzalo Maza, colaborator al său mai vechi), ca şi o menţiune specială din partea juriului ecumenic de-acolo, şi a mai fost prezentat în România la festivalul TIFF Cluj-Napoca din vară. Societatea Transilvania Film (care-a avut un an foarte bun, păcat că aceste filme nu se văd atât de mult cât ar trebui) face acum serviciul de a-l distribui unui public mai larg, lucru care poate fi socotit şi un act de curaj, ţinând cont de subiectul cel puţin delicat al filmului, la care societatea românească în mare este încă refractară: transsexualii, schimbările de sex şi dreptul acestor oameni de a fi socotiţi fiinţe umane ca toate celelalte.

Pe coasta Pacificului

Sebastián Lelio (născut în 1974, în Santiago) este, alături de alte câteva nume, unul dintre cei mai importanţi regizori ai cinemaului chilian post-Pinochet, de după căderea dictaturii în această stranie şi unică ţară sud-americană (lungmetrajul său de debut, „La sagrada familia“, din 2005, a câştigat în 2007 Trofeul Transilvania la Cluj, aşa că legătura lui cu ţara noastră este puţin mai veche). De altfel, printre producătorii de la „Una mujer fantástica“ se află nume importante, precum celebrul regizor chilian Pablo Larraín („No“, „Jackie“, „Toni Erdmann“).

O femeie fantastică

Rar un transsexual a arătat mai bine într-un film: Daniela Vega

Este cel de-al cincilea lungmetraj al regizorului, dar anul acesta el a mai terminat un film, „Disobedience“, primul său titlu american, pe care l-a prezentat la Toronto şi care va avea premiera în SUA în aprilie 2018. Se pregăteşte să turneze remake-ul hollywoodian al filmului său „Gloria”, din 2013. Filmele lui Lelio au fost întotdeauna controversate, dar cu „O femeie fantastică“ el pune punctul pe i, atinge acolo unde arde şi doare mai tare. Interpreta sa principală, Daniela Vega, este la rândul ei o femeie trans – actriţă şi cântăreaţă de operă din Chile, cu o poveste foarte interesantă –, care-şi face debutul într-un rol principal în acest film (pentru că este şi activist, a fost iniţial consultant la peliculă, apoi Lelio a luat decizia distribuirii ei).

Mefienţă şi dispreţ

După aceste prolegomene, să vedem despre ce este vorba în film. „Una mujer fantástica“ nu este atât un studiu asupra identităţii sexuale şi de gen, cum sunt atâtea alte filme bune, ci mai degrabă un manifest pentru drepturile acestor persoane, mai ales pentru dreptul lor de a fi socotite fiinţe normale. Regizorul-scenarist nu face greşeala de a ideologiza sau de a se lansa în activism, ceea ce-ar fi transfomat filmul într-unul prost. Nu ni se explică de la început despre ce este vorba, dar Marina Vidal (Daniela Vega), „femeia“ din titlu, este partenera unui bărbat mai în vârstă, de 57 de ani, magnatul Orlando Onetto (Francisco Reyes). Nu ni se spune nici cum a luat naştere relaţia, destul de intensă şi de pasională, între cei doi, pentru că moartea accidentală a acestuia, în urma unui anevrism, acţionează ca o cutie de rezonanţă a felului în care e văzută şi tratată femeia trans de către cei din jur, de societate în general.

O femeie fantastică

Cu o voce de mezzo-soprană, Vega a fost născută pentru ca să cânte muzică barocă

Marina este privită cu neîncredere şi prejudecăţi, hărţuită şi chiar dispreţuită atât de către autorităţi, cât şi de familia „legitimă“ a defunctului. Cu foarte puţine excepţii, majoritatea nu o pot vedea ca pe o femeie adevărată, nu fac nici diferenţa faţă de un homosexual obişnuit, neputând trece de nivelul de „poponar împuţit“ şi „unde ţi-este puţa?“. Spre deosebire de un stilist ca Ozon, autor al atâtor filme queer, Lelio preferă aparent să filmeze totul cuminte, în clasicul câmp-contracâmp, dar are, mai ales spre final, momente oniricoide, în care virează în halucinaţie sau chiar fantastic.

„Travesti“

Sunt unele imagini de forţă, precum cea metaforică a Marinei înaintând şi ţinând piept unui vânt intens care ameninţă s-o dărâme, iar finalul splendid o prezintă pe eroină (care, „dacă nu a fost omorâtă, a fost întărită“) cântând pe scenă muzică barocă, preclasică, pasiunea sa secretă. Lelio recuperează aici abil două toposuri esenţiale: muzica aceasta „de îngeri“, în care vocile subţiri, de soprane, contratenori sau sopranista, sunt de bază (Vega este, în „viaţa civilă“, mezzosoprană, iar vocea ei este cea care se aude în film), şi figura androginică a actriţei (cu părul strâns, e greu de spus dacă avem de-a face cu o femeie cu carură sau cu un bărbat efeminat, în „travesti“), ceea ce procură un moment de extaz pur.

Info

O femeie fantastică / Una mujer fantástica (Chile-Germania-Spania-SUA, 2017)
Regia: Sebastián Lelio
Cu: Daniela Vega, Francisco Reyes, Luis Gnecco

4 stele

PORTRET DE REGIZOR

Derek Jarman – cel mai mare dintre „cineaştii blestemaţi“

O femeie fantastică



Dacă ne referim la cinema queer, cel mai mare nume din întreaga istorie a filmului care l-a abordat, care-a avut această atitudine denumită astfel acum, este cu siguranţă englezul Derek Jarman (născut pe 31 ianuarie 1942, în Londra, sub numele de Michael Derek Elworthy Jarman). Britanicul este unul dintre aşa-numiţii „cineaşti blestemaţi“ (maudits), de care istoria cinemaului nu duce lipsă. A murit la vârsta de 52 de ani (pe 10 februarie 1994), tot la Londra, în urma unor complicaţii legate de boala SIDA (AIDS), de care suferea de ceva vreme, survenită în urma homosexualităţii sale.

A descoperit-o pe Tilda Swinton

Jarman împarte această „onoare“, de a fi un „blestemat“, cu destui alţi colegi de breaslă, în primul rând germanul R.W. Fassbinder (la rândul său, un homosexual care şi-a trăit unicitatea intens) sau, de ce nu, francezul Cyril Collard (mort la 35 de ani, în 1993, tot de SIDA), dar ceea ce face specificul său este că – dacă Fassbinder, de exemplu, este socotit un nume important al „noului cinema vest-german“ din anii ’70 – filmele lui Jarman nu au sens în afara acestei abordări, a acestei interpretări, „chei“. Titluri precum „Caravaggio“ (1986), „Wittgenstein“ (1993) sau „Edward II“ (1991) nu sunt banale biografii (de homosexuali, e-adevărat) sau, respectiv, ecranizări de teatru elisabetan (după Marlowe, în speţă), după cum nu sunt nicio simplă redare a experienţelor gay, aşa cum era „Les nuits fauves“ al lui Collard.

Jarman a făcut cinema queer înainte ca acest lucru să fie definit şi teoretizat intens, şi aici se află meritul său. În cei peste 20 de ani de carieră (a făcut studii şi şi-a început activitatea ca pictor), şi-a pus semnătura pe 91 de titluri (la multe şi operator şi editor), dar cea mai mare parte a acestora nu sunt lung- sau scurt-metraje, ci videoclipuri muzicale. Poate nu ştiaţi, dar multe dintre clipurile foarte cunoscute ale unor trupe legendare: Sex Pistols, The Smiths („The Queen is Dead“ ş.a.), Pet Shop Boys („It’s A Sin“, „Domino Dancing“ ş.a.), Suede etc., sunt regizate de Derek Jarman.

Un alt merit al său este că a descoperit-o pe actriţa Tilda Swinton, posesoarea celei mai androginice figuri din cinema, pentru filmul său „Caravaggio“ (Lena, foto dreapta sus), apoi a distribuit-o intens – „Aria“, „The Last of England“, „War Requiem“, „The Garden“, „Edward II“, „Wittgenstein“ (Lady Ottoline Morrell), „Blue“ (vocea naratoare) –, înainte de a fi consacrată de filmul „Orlando“ (1992) al lui Sally Potter.

Top 10 filme importante

1. Caravaggio (Marea Britanie, 1986)
2. Wittgenstein (Marea Britanie-Japonia, 1993)
3. Edward II (Marea Britanie-Japonia, 1991, după Marlowe)
4. Blue (Marea Britanie-Japonia, 1993)
5. The Last of England (Marea Britanie-RFG, 1987)
6. War Requiem (Marea Britanie, 1989, după Britten)
7. The Tempest (Marea Britanie, 1979, după Shakespeare)
8. The Garden (Marea Britanie-Germania-Japonia, 1990)
9. Aria (Marea Britanie, 1987, segmentul „Depuis le jour“)
10. The Angelic Conversation (Marea Britanie, 1985, după sonetele lui Shakespeare, lectura: Judi Dench)

Derek Jarman
Tilda Swinton Caravaggio
Caravaggio
Tilda Swinton

Tilda Swinton, în „The Last of England“

Derek Jarman si Tilda Swinton

Derek Jarman şi Tilda Swinton

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite