Căldură şi globalizare în acest sfârşit de stagiune la Opera de Stat din Stuttgart
0
Evident, globalizarea este un fenomen extins inclusiv la nivelul vieţii muzicale internaţionale. Şi nu de azi, nu de ieri. Au apus demult timpurile în care in marile centre muzicale ale Germaniei, la Berlin, la Dresda, la München, orchestrele formate aproape în exclusivitate din muzicieni germani, erau conduse de şefi de orchestră de origine germană care programau prioritar muzică germană.Excepţiile sunt notabile.
O realiatate depăşită
În perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, în debutul procesului de denazificare, Filarmonica din Berlin a angajat un tânăr dirijor talentat care, întâmplător, studia în acei ani în Germania; era Sergiu Celibidache. Relativ recent, după caderea zidului berlinez, un jurnalist îl întreba pe Daniel Barenboim - proaspăt numit director al celebrei Opere de Stat situate pe bulevardul Unter den Linden - dacă îşi poate explica cum de a fost propulsat la conducerea unei instituţii artistice ce reprezintă quintesenţa însăşi a spiritualităţii gemane. Marele muzician a răspuns pe cât de simplu pe atât de enigmatic: Nu-mi explic! Să nu uităm, de ani buni, englezul Simon Rattle este directorul artistic şi primul dirijor al Filarmonicii din capitala federală a Germaniei. Intre timp, în ultimele două decenii, lucrurile s-au schimbat. Mult.
Opera din Stuttgart, o instituţie deschisă lumii, deschisă culturii
În mijloc de iulie am beneficiat de o invitaţie onorantă de a asista la evenimentele sfârşitului de stagiune ale celei mai importante instituţii muzicale a landului Baden-Wurtemberg. Este una dintre cele mai bogate regiuni ale Germaniei. Importante corporaţii naţionale şi internaţionale îşi arogă titluri de glorie în a subvenţiona marile instituţii de cultură ale capitalei landului, evenimente artistice sau formaţii, ansambluri orchestrale, coregrafice. Mecenatul are aici o veche tradiţie.
Pagini uitate, readuse în actualitate
Fenomenul globalizării atinge uneori situaţii pe care le-aş numi, în parte, stranii. Ultimul concert vocal-simfonic al stagiunii operei a fost dedicat unei partituri foarte rar întâlnite în teatrele muzicale sau pe podiumul de concert, anume operei Francesca da Rimini… de Rachmaninov; în versiune de concert, pentru solişti cor şi orchestră. Este o lucrare scurtă formată din trei tablouri şi un prolog, o muzică romantică post ceaikovskiană, o creaţie pe bună dreptate uitată, pe bună dreptate reluată când şi când pentru a satisface curiozitatea unei noi generaţii de melomani sau de oameni ai muzicii. Şi cum totul se cântă în original în casele cele mari, şi Francesca… a fost cântată în limba rusă!
O stranie alăturare a verbului slav spiritualităţii italiene renascentiste. In prolog, rolul lui Virgiliu, umbra acestuia, era susţinut de un excelent briton, Shigeo Ishino, de origine japoneză, artist al casei, în vreme ce rolul lui Dante urmărit de spiritele damnate ale Infernului esta susţinut de un tenor afro-american ce făcea cu greu faţă exigenţelor pronunţiei în limba rusă. Rolurile îndrăgostiţilor, Francesca şi Paolo, au fost susţinute de doi minunaţi solişti de origine ucraineană, soprana Olga Mykytenko şi tenorul Dmytro Popov, în vreme ce rolul malefic al regentului a fost încredinţat celebrului bas-bariton Serghei Leiferkus, artist de înaltă acreditare în viaţa muzicală internaţională; în mod special pentru realizările sale în zona repertoriului rus. Momentul central al lucrării, duetul de dragoste, poate fi considerat o capodoperă.
FOTO: Bas-baritonul Serghei Leiverkus
Mai mult sau mai puţin ciudat, întregul concert-spectacol s-a desfăşurat sub semnul ortodoxiei creştine slave; …între tablourile operei lui Rachmaninov au fost intercalate fragmente ale Simfoniei Iisus, Mântuitorule, salvează-ne! , lucrare datorată compozitoarei Galina Ustvolskaia, din Rusia, creator de orientare quasi-expresionistă apropiată zonei spirituale a muzicii lui Şostakovici. Iată imaginea unei incompatibilităţi evidente, o alăturare forţată pe care nu ar fi gândit-o nici-unul dintre cei doi compozitori; nici Ustvolskaia şi nici Rachmaninov!
O certă atracţiozitate: muzica perioadei sovietice
Curiozitate sau atracţiozitate?
Faptul potrivit căruia organizatorii vieţii muzicale din Stuttgart promovează imaginea relaţiei cu spiritualitatea rusă, în acest caz cu muzica rusă, o demonstrează găzduirea unui extins eveniment desfăşurat sub genericul Săptămâna muzicii ruse. In cadrul acesteia susţinerea unui mare spectacol dedicat operei Spuma zilelor de Edison Denisov, autor rus ce se inspiră din romanul francezului Boris Vian, se constituie într-un aspect ce vizează promovarea creaţiei muzicale din perioada sovietică; este o mărturisire pe care mi-a făcut-o domnul Jossy Wieler, unul dintre coautorii regiei realizate alături de Sergio Morabito. S-au scris – o ştim cu toţii – lucrări importante în acea perioadă. Şi nu mă refer numai la creaţia lui Şostakovici, Prokofiev, Haciaturian. Dar polistilismul lui Denisov nu este prin nimic captivant, nu se structurează într-o gândire sistemică. Aparţine unei atitudini comode.
FOTO: Scenă de ansamblu din spectacolul „Spuma zilelor” după Boris Vian
Momentele wagneriene, cele de inspiraţie debussistă, cele atonale dodecafonice, cele neoromantice… de altfel admirabil constituite şi orchestrate fiecare în parte, aceste momente alternează într-o succesiune ce nu ţine de logica structurării întregii dramaturgii ci se constituie mai mult într-un pleonasm cu sens muzical ilustrativ. Aici se cântă în franceză…
De gustibus… disputandum!
Mă pot întreba cu deplin temei… Pe cand o săptămână dedicată muzicii poloneze, celei cehe, româneşti sau maghiare?
Scenă din „Platea”, Opera din Stuttgart
Producţii pe cât de spectaculoase pe atât de valoroase.
Ce-am mai vazut, ce-am mai ascultat la Stuttgart în zilele acestui sfârşit de stagiune? Două impresionante producţii operistice, una caprivant provocatoare, anume Platea - muzică de Jean Philippe Rameau, alta cu totul încântătoare, anume Cenerentola – Cenuşăreasa, pe muzică de Rossini.
Prima, este un spectacol total, aiuritor, conceput de regizorul spaniol Calixto Bieito, artist ce dispune de o imaginaţie prolixă, de-a dreptul potopitoare, cea de a doua fiind o producţie datorată unui om al casei, regizoarei Andrea Moses, artist pentru care regia de operă are menirea de a potenţa în mod inspirat şi inteligent, gânul autorilor, al compozitorului, al libretistului.
Artişti români de excepţie.
Nu pot să nu menţionez, am reîntâlnit la Stuttgart, în Operă, doi români minunaţi, minunaţi muzicieni ce constituie repere ale profesionalismului artistic în această instituţie. Fiecare în domeniul său. Mă refer la violonista Luminitza Petre, unul dintre concert-maeştrii orchestrei, un artist ce dispune de o rară capacitate de pătrundere a adevărului textului muzical, fie că este vorba de muzica barocă, de cea clasico-romantică sau de cea contemporană, un muzician cu împliniri în domeniul solistic, în cel cameral… ; este un leader şi un reper al ansamblului, un muzician ce dispune de un cânt violonistic pe cât de suplu pe atât de ferm constituit.
Mă refer la tenorul Bogdan Mihai, un tânăr artist ce parcurge actualmente trepele ascensiunii profesionale în viaţa muzicală internaţională. Dispune de o expresie muzicală solară, cuceritoare, de transparenţe timbrale atent puse în valoare, de o impecabilă cunoaştere a stilului bel-canto-ului rossinian; se poate aprecia că agilitatea tehnică, impresionantă, conferă preţiozitate conturului melodic. In plus, bucuria însăşi a cântului, un important dat al artistului, încălzeşte comunicarea cu un public entuziast. Este un public care a aplaudat-o cu deplin temei pe partenera sa, pe mezzosoprana Diana Haller din Croaţia, în rolul titular, o voce de mare viitor pe firmamentul scenei lirice.
(Bogdan Mihai şi Diana Haller FOTO: A.T. Schaefer)
Lumea muzicală actuală, lumea circulaţiei valorilor!
Globalizare? Treptată de-naţionalizare? Greu de apreciat. Nu mă gândesc la deznaţionalizare. Este un fenomen ce nu trece neobservat… Totuşi, nici-o producţie muzicală scenică germană nu a fost oferită în zilele acestui sfârşit de stagiune.
Este o ţară în care naţionalitatea turcă este în continuă creştere alături de cea poloneză, rusă, greacă, de valul important al emigranţilor sosiţi din România începând cu anii ’90 ai secolului trecut… Publicul credicios, participativ, rămâne cel tradiţional, local, mai tânăr sau mai vârstnic.
Se încarcă comentariile...
