Jurnal de vacanţă: Aventură pe tărâmul plantelor carnivore, urmată de o invitaţie în „casa bunicii“
0Un ţinut misterios, ascuns privirilor neiniţiaţilor, protejează, astăzi, una dintre puţinele plante carnivore ce trăiesc în ţara noastră: Drosera rotundifolia, cunoscută popular ca Roua – cerului. „Adevărul“ vă prezintă, în cadrul Campaniei „125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă“, acest ţinut încărcat de mister - Mlaştina Iaz, cu frumuseţea şi legendele specifice.
O localitate mică, situată la poalele Munţilor Plopiş, dar care are ce oferi turistului amator de destinaţii mai puţin bătătorite. Cam aş ar putea fi descris Iazul, un sat situat la aproximativ 50 de kilometri de Zalău, municipiul reşedinţă al judeţului Sălaj. La Iaz se ajunge, din Zalău, ieşind pe E 81, spre Satu Mare, cu viraj la stânga, pe DN 1H în intersecţia de la Hereclean, spre Şimleu Silvaniei. Drumul naţional se lasă în Nuşfalău, când se alege DJ 191D către Boghiş Băi şi, mai apoi, către Iaz.
Ascunsă de privire curioase ale eventualilor privitori neavizaţi, Roua-cerului stă pitită în turbăria din centrul Mlaştinii Iaz, o zonă de o frumuseţe şi o sălbăticie aparte, declarată în 2000 arie naturală protejată de interes naţional. Planta înfloreşte chiar în această perioadă, aşa că turiştii care vor să vadă o plnată carnivoră ”în acţiune” o pot face acum. Potrivit literaturii de specialitate, ”Roua cerului” se hrăneşte cu insecte chiar şi de 15 sau 20 de ori mai mari decât ea, acestea fiind ademenite cu nişte tentaculele acoperite cu picături de sevă otrăvitoare. Din momentul în care sunt prinse în capcană, insectele sunt descompuse de o substanţă foarte puternică. Specialiştii spun că planta are un „apetit” deosebit, ea devorând aproximativ 50 insecte pe an.
Interesanta plantă, nu mai mare de câţiva centimetri, nu este singurul punct de atracţie al zonei. Mlaştina în sine reprezintă un obiectiv turistic, care atrage atât prin frumuseţea sa sălbatică, dar şi prin legendele pe care le-a născut. “Se spune că, la un moment dat, o păstoriţă s-a înecat aici împreună cu oile ei. Au venit toţi oamenii din sat să o caute, intrând în apă cu picioarele goale. Nu au găsit-o, dar, în schimb, cei care aveau dureri reumatice au constatat imediat că se simt mult mai bine. Aşa au descoperit localnicii că apa din mlaştină are proprietăţi curative”, povesteşte Alexandru Bodea, managerul ariei protejate. Asta se întâmpla la începutul secolului trecut, iar pentru a valorifica aceste proprietăţi curative, benefice în special în cazul bolilor reumatice, sătenii au amenajat acolo nişte băi. “Au făcut nişte gropi, împrejmuite cu nuiele, în care se aduna apa. Separat, încingeau în foc bolovani din vale, pe care îi puneau în gropi, pentru a încălzi apa”, povesteşte, din auzite, managerul.
Lucrurile au evoluat în timp iar locul fostelor gropi încălzite cu bolovani încinşi a fost luat, în perioada comunistă, de băi de tratament în toată regula, aflate în administrarea CAP-ului. Băile au fost construite chiar pe marginea mlaştinii, pentru a fi mai uşor accesul la apa – minune.Localnicii spun că în vremurile bune acolo veneau, din toată zona, chiar şi zeci de persoane pe zi, ele având la dispoziţie şi spaţii de cazare. La fel cum s-a întâmplat şi cu multe alte astfel de facilităţi, democraţia postdecembristă şi libertatea prost înţeleasă ce a venit “la pachet” cu ea a dus la abandonarea vechilor băi. Astăzi, clădirile pline altădată de oameni sunt pe jumătate dărâmate şi nimic nu sugerează că în urmă cu numai şapte ani acolo se putea face tratament balnear.
Mlaştina a scăpat până acum nealterată de intervenţia omului şi pentru că în zonă circulă şi o altă legendă, conform căreia ea ar fi protejată de forţe supranaturale. Alexandru Bodea ne spune că bunica sa i-a povestit cum, la un moment dat, fiind o secetă foarte mare, sătenii au încercat să blocheze un pârâu care alimenta mlaştina. „Imediat a început să clocotească cerul, iar oamenii s-au speriat şi au renunţat”, redă povestea interlocutorul nostru, precizând că multă vreme locul a fost considerată o zonă „tabu”, pe care oamenii s-au simţit obligaţi să o respecte stând departe de ea.
Că are ceva cu totul aparte recunoaşte şi managerul. „Există o zonă în mijlocul mlaştinii unde apa nu îngheaţă niciodată, indierent cât de mare ar fi gerul. Nimeni nu îşi explică de ce”.
Cei ce ajung în zonă pot vizita şi muzeul etnografic amenajat într-o casă bătrânească de Ligia Bodea, fiica managerului public. Deşi are doar 21 ani, Ligia are în urmă 11 ani de când tot adună de prin podurile caselor vechi şi de la bătrânii satelor din jur obiecte casnice vechi, autentice, piese de mobilier dar şi zeci de costume populare ţesute în război. Casa în care a amenajat muzeul a fost a bunicii ei. Acum o îngrijeşte cu multă pasiune şi ambiţie, colecţia ei de obiecte specifice satului sălăjean crescând de la an la an. Pe cheltuiala părinţilor ei, bineînţeles.
„Pasiunea pentru etnografie vine de la bunica mea, care mi-a transmis, încă de când era în viaţă, dragostea pentru tot ce este vechi şi autentic“, povesteşte adolescenta de 21 ani. Astfel că, în momentul în care bunica Ligiei a trecut în veşnicie şi i-a lăsat ei moştenire casa, transformarea acesteia în muzeu etnografic a venit ca o continuare firească a pasiunii lor comune. Deşi pe vremea aceea, avea doar 12 ani, Ligia şi-a luat în serios noul statut, cel de proprietar de muzeu. „Am început cu obiectele pe care le avea bunica, dar apoi am «bătut» la picior, împreună cu părinţii mei, locurile şi casele vechi din satele de pe toată Valea Barcăului, în căutare de obiecte vechi“.
Cu sprijinul părinţilor, care au scos bani din buzunar acolo unde proprietarii acestor obiecte doreau o recompensă, Ligia a adunat, în cei cinci ani scurşi de la înfiinţarea muzeului ei, mii de obiecte. Cea mai mare satisfacţie îi dă colecţia sa de costume populare, ce numără cel puţin o sută de ţinute, toate autentice, tesute în război şi brodate de mâinile celor care le-au purtat. Deocamdată, sunt numai costume specifice zonei Sălajului, însă Ligia spune că are ambiţia de a aduna în muzeul ei costume din întreaga ţară.
„Am reuşit să adun şi o colecţie de ceramică de Zalău, veche de peste o sută de ani. A fost datată chiar de specialiştii Muzeului Judeţean“, spune, mândră de ea, Ligia. De asemenea, pereţii muzeului său sunt plini de icoane pe sticlă vechi de 100 de ani, pictate de meşteri populari. De altfel, pictatul icoanelor pe sticlă este o a doua pasiune a Ligiei.
Tot la Iaz, turiştii pot admira cascada de pe râul Iaz, locul fiind frecventat, în fiecare weekend cu vreme bună, de zeci de amatori de picnic.
Dacă ai fost în locuri inedite de lângă o destinaţie similară din România şi vrei să ne povesteşti din amintirile tale sau vrei să ne sfătuieşti ce să mai vedem în acest loc al României, ne poţi scrie pe bucuresti@adevarul.ro, în secţiunea de comentarii sau pe pagina noastră de Facebook, 125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă.
Recomandări pe aceeaşi temă:
Lumea celui mai bătrân morar din Transilvania
FOTO VIDEO Staţiune de lux, cu terenuri de golf şi spa, într-un sat din Sălaj
FOTO VIDEO Mănăstirile medievale UNESCO, bijuteriile de pe tărâmul de basm al Bucovinei
FOTO VIDEO Invincibila Cetate de Scaun reface atmosfera perioadei de glorie a Moldovei
FOTO VIDEO Vacanţă în România. Minunăţiile din adâncurile Salinei Cacica
FOTO VIDEO Munţii Rarău - Giumalău, ţinut de poveste. Legenda uriaşei comori de sub Pietrele Doamnei
FOTO Paradisul din Ţara Dornelor şi Munţii Călimani, locurile care-ţi taie răsuflarea
Se încarcă comentariile...
