De ce spunem minciuni. Psihologii: în faţa celui care minte se află cineva care acceptă să fie înşelat
0
Fiecare dintre noi minte dintr-un motiv sau altul. Că o tolerăm sau nu, minciuna face parte din viaţa noastră de zi cu zi: ne minţim pe noi înşine, minţim în familie, la locul de muncă, în viaţa publică.
În timp ce unii au făcut din asta un mod de viaţă, alţii apelează la minciună fie pentru a se proteja pe sine ori pe cei din jur, fie pentru a ieşi dintr-o situaţie delicată. Cel mai des, susţin specialiştii, minciuna apare în relaţie cu propria persoană. Micile minciuni pe care ni le spunem zilnic - "nu voi mânca decât o bucăţică din ciocolata aceea", "nu mă deranjează că doar colegul de birou a primit o mărire de salariu, iar eu nu", "de mâine mă las de fumat" - "ne protejează de frica interioară că nu suntem demni de relaţii cu ceilalţi, creându-ne iluzia că părând mai altruişti, mai slabi sau mai riguroşi, ceilalţi ne vor plăcea mai mult", explică Smaranda Stan, psiholog clinician şi psihoterapeut pozitivist.
Potrivit spuselor sale, chiar şi amânarea nejustificată a lucrurilor pe care le avem de făcut, aglomerându-ne, astfel, pe ultima sută de metri, reprezintă o formă de minciună. Ne minţin spunându-ne că facem mâine acel proiect ori că de luna viitoare ne apucăm de sport, şi fugim, astfel, de frica eşecului sau a dezaprobării celuilalt. "Simultan obţinem plăcerea generată de lucruri plăcute pe care le facem în locul celor pe care le avem pe agendă", subliniază psihologul.
Minciuna devine, astfel, un instrument pe care îl folosim pentru a ne proteja, pentru a părea altfel decât suntem, mai demni de conectare şi de aprecierea celorlalţi. Uneori, îi minţim pe ceilalţi convinşi fiind că aceştia nu ar putea suporta adevarul: "Îi spunem unei prietene că îi stă bine cu o anumită culoare, deşi suntem convinşi o dezavantajează, ori că ne plac mărgelele primite de la partener, chiar dacă ştim ca nu vom pune niciodată respectivul colier la gât. În aceste cazuri căutăm să îi protejăm pe ceilalţi de emoţii neplăcute şi, invariabil, şi pe noi".
În faţa celui care minte se află, de cele mai multe ori, cineva care acceptă să fie înşelat. O persoană care, de teama că ar afla indiciile unei relaţii extraconjugale, este dispusă să creadă justificările partenerului care a lipsit de acasă; o persoană care caută confortul sentimentului de părinte bun, astfel că îşi va crede fiul când îi spune că nu este fumător; sau cineva care îşi crede medicul care îi spune că există tratament pentru boala de care suferă, doar pentru că nu ar putea tolera aflarea unui diagnostic incurabil. "De cele mai multe ori, cel care acceptă să fie minţit întreţine minciuna, trecând cu vederea erorile celui care denaturează adevărul şi canalizându-se pe indiciile care o întreţin", adaugă specialistul.
Minciuna este deseori trădată de emoţiile care o acompaniază; cu cât acestea sunt mai puternice, cu atât şansele de a fi descoperite cresc. De regulă, ele transpar în semne fiziologice şi comportament: roşeaţa fetei, transpiraţia, frecarea nasului, introducerea mâinilor în buzunar ori acoperirea gurii sunt doar câteva din indiciile minciunii. Un astfel de comportament nu va apărea, însă, la persoanele care nu au un sistem de valori axat pe adevăr şi etică, adaugă Smaranda Stan. În absenţa acestuia, persoana în cauza nu va simţi vinovăţie sau ruşine, iar indicatorii comportamentali vor lipsi.
"Ca părinţi le cerem copiilor sa fie sinceri, dar in acelaşi timp le spunem despre existenţa lui Moş Craciun, despre Zâna Măseluţă, despre faptul ca au fost aduşi de barza, evitând discuţiile despre sex, întrucât consideram ca aceste lucruri nu ar fi înţelese de ei. Copiii, deveniţi adolescenţi, îşi mint la rândul lor părinţii când vine vorba de sex, considerând cu reciprocitate, că nu ar înţelege. Profesorii îşi mint elevii ameninţându-i cu diverse note mici pentru a-i determina sa înveţe; elevii îşi mint profesorii cu privire la motivele nepregătirii lor pentru a scapă de o nota proastă", punctează psihologul.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
