Cristian Niculaş: „Mi-aş dori să-mi recapăt bucuria de a cânta”

Cristi Niculaş

Chitarist extrem de talentat, Cristian Niculaş preferă să-şi împărtăşească experienţa şi talentul cu elevii săi şi cu sine însuşi, în singurătate, apariţiile în public neatrăgându-l.

Nu doreşte să spună de ce nu susţine concerte. De o mare modestie, Cristian afirmă că a explica aceasta ar fi ca şi când ai relua explicaţiile la un banc, după ce l-ai spus. Însă succesele sale de-a lungul timpului şi rezultatele cu elevii i-au adus o recunoaştere pe care şi-o asumă: face parte din comisii artistice care-i judecă pe alţii – Festivalul „Viva la Musica” şi Olimpiada de Interpretare Instrumentală.


În studenţie, Cristian a fost tenor în Corul Filarmonicii din Oradea, cu care a susţinut concerte în ţară şi în străinătate. A ţinut să menţioneze acest lucru, deoarece muzica corală reprezintă un aspect foarte important în viaţa lui profesională. „Uneori, când ne auzea cântând, până şi profesorului nostru, Avram Geoldeş, întemeietorul facultăţii, îi dădeau lacrimile”, îşi aminteşte Niculaş.


A tras chitara la sorţi


Când era la şcoală, s-a hotărât, împreună cu trei prieteni, să-şi facă o trupă. Nici unul dintre cei patru nu ştia să cânte la vreun instrument. Au tras la sorţi instrumentele, iar lui Cristian i-a ieşit chitara. Luând totul foarte în serios, s-a înscris la Şcoala Populară de Artă, iar după ce a absolvit-o, a primit un post de suplinitor la Şcoala cu program de artă din Zalău. S-a hotărât să se specializeze în această direcţie şi a ales să urmeze Facultatea de Muzică din Oradea. Acum este un chitarist extrem de talentat, de altfel singurul din trupa iniţială care a păstrat această direcţie. A ales chitara clasică pentru că în acest fel nu mai depindea de nimeni, acest instrument fiind unul solo.


Împlinirea sa profesională este în clasă


Profesor de chitară de 15 ani la Liceul de Artă „Ioan Sima” din Zalău, Cristian a obţinut rezultate excelente cu elevii săi. În fiecare an, cei mai talentaţi copii au participat la festivaluri, concursuri şi olimpiade muzicale de unde nu s-au întors niciodată fără premii. Împlinirea sa profesională este în clasă, cu elevii.

Şi-ar dori să-şi exprime recunoştinţa faţă de nişte oameni care au fost şi sunt importanţi pentru el, însă sunt atât de mulţi, spune el, încât ar ocupa prea mult spaţiu şi nu ar vrea să lase pe nimeni pe dinafară.


Ce îi place:

Spune că i-ar plăcea să-şi recapete bucuria de a cânta, pe care a pierdut-o undeva, pe drum. Nu ştie de ce, sau cum. „Sper să mi-o recapăt într-o zi. Muzica e o parte importantă a vieţii mele”. Îi plac filmele, serialele science-fiction. Iubeşte liniştea, viaţa de familie, şi „piroştele” mamei soacre.

Ce nu îi place:

Urăşte minciuna deşi recunoaşte că uneori se lasă minţit. „Nu pot să spun minciuni cu nici un preţ, deşi când eram copil puteam minţi cu seninătate. Acum îmi e greu să înţeleg cum făceam asta. Nu suport minciuna în nici o situaţie, nici la oameni, nici la televiziune, nici în muzică sau în artă”.

Întrebări şi răspunsuri:

De ce în ultimii ani nu ai apărut niciodată în public?
C.N.: Cred că nu sunt pregătit. Un concert solo cere multe resurse sufleteşti. Ce am de transmis, transmit elevilor mei, pe care-i învăţ să cânte. Sau cel puţin mi-aş dori foarte mult să le pot transmite muzica.

Când te-ai simţit cel mai mult apreciat?
C.N. Atunci când profesorul meu, Avram Geoldeş, a venit odată la mine, s-a uitat în ochii mei şi m-a întrebat dacă mai suntem prieteni. Asta se întâmpla după un curs în care eu fusesem măgar şi îi vorbisem urât. Însă el a văzut dincolo de asta, m-a văzut pe mine şi a crezut că merit să investească suflet în mine.