Episcopul Severinului şi Strehaiei: “Fiecare creştin este îndatorat să urmeze învăţătura şi, mai ales, Calea care este Hristos”

P.S. Nicodim

În Pastorala Preasfinţitului Părinte Nicodim la praznicul Învierii Domnului, episcopul Severinului şi Strehaiei spune că este nevoie să ne apropiem de „încăperile dumnezeieşti” prin trei lucruri, şi anume prin lucrarea virtuţilor, prin dreapta credinţă şi prin nădejde: “Pe acest drum sau cale ne învaţă şi ne ajută Domnul Hristos”.

P.S. Nicodim, episcopul Severinului şi Strehaiei, transmite tuturor creştinilor sănătate, linişte, odihnă sufletească şi nenumărate bucurii duhovniceşti. “Ori de câte ori furtuna deznădăjduirii viscoleşte sufletele noastre, să-L rugăm pe Hristos Cel Înviat a treia zi din morţi să ne ajute, şi, ca un bun „Cârmuitor”, să ne conducă la limanul cel lin al nepătimirii”, spune Preasfinţitul Părinte Nicodim.

Iată aici textul integral al Pastoralei Preasfinţitului Părinte Nicodim la praznicul Învierii Domnului:

“Dreptslăvitori creştini,
La deniile care s-au oficiat în Sfânta şi Marea Joi L-am văzut cu ochii minţii noastre pe Domnul Iisus Hristos batjocorit, scuipat, pălmuit, răstignit şi apoi, după ce Şi-a dat Duhul, pus în mormânt, iar acum trăim şi noi bucuria Învierii Sale din morţi.
Sfântul Ignatie Teoforul L-a cunoscut pe Domnul Iisus Hristos asemenea multor ucenici. El a fost copilul pe care Domnul Hristos l-a luat în braţe şi a spus: „Adevărat zic vouă, de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt. 18,3). Acest Sfânt Părinte, care în timpul serbărilor ţinute de împăratul Traian, în anul 107, după cucerirea Daciei, a fost sfâşiat de lei în arenele romane, spunea despre Domnul nostru Iisus Hristos că „a pătimit toate ca noi să ne mântuim. A pătimit cu adevărat şi a înviat cu adevărat. Eu Îl ştiu în trup şi după înviere”. Învierea Domnului Hristos din morţi „s-a făcut pentru cei muritori începătură a vieţii nemuritoare”. În felul acesta El, Hristos, „devine pacea noastră, Cel care a desfiinţat peretele despărţiturii şi a luat din mijloc ceea ce ne despărţea şi ne-a legat într-o unitate prin Duh”, după cum ne învaţă Sfântul Chiril al Alexandriei. Acest mare părinte mai precizează că Domnul Iisus Hristos, „deşi S-a coborât între morţi, deşi a suportat furia nebună a iudeilor, pălmuirile şi ocările, nu face mare caz de aceasta şi pătimind pentru noi şi mântuind cele de sub cer, este mai degrabă plin de bucurie atotiubitoare şi obişnuită Lui”.
Această „bucurie atotiubitoare” pe care a arătat-o Domnul Hristos Cel Înviat din morţi a fost trăită cu emoţii ce nu pot fi descrise de Sfinţii Apostoli şi toţi cei care L-au văzut înviat din morţi. Pe apostoli - convinşi de realitatea învierii şi foarte bucuroşi – moartea nu-i mai întrista. Marele învăţat Origen preciza că „atitudinea de mai târziu a ucenicilor Lui are o putere de dovedire cu totul sigură: cu primejdia pierderii vieţii, ei s-au dăruit cu totul unei propovăduiri pe care n-ar fi susţinut-o cu atâta tărie, dacă ar fi pus în circulaţie numai de la ei zvonul că Iisus a înviat din morţi. Ba, mai mult, conformându-se acestei învăţături, apostolii nu numai că au pregătit pe alţii să dispreţuiască moartea, ci ei înşişi au fost cei dintâi care au făcut-o”.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Timp de două mii de ani sărbătoarea Învierii din morţi a Domnului nostru Iisus Hristos a fost pentru fiecare slujitor al altarului cât şi pentru creştini un prilej de mare bucurie duhovnicească. Bucuria a fost adusă de realitatea învierii Domnului Hristos, care devine garanţie a învierii noastre şi ni se oferă posibilitatea de a moşteni viaţa veşnică în Împărăţia lui Dumnezeu. Această bucurie transmisă tuturor de Duhul Sărbătorii Sărbătorilor şi Praznic al Praznicelor este adânc întipărită în inimile credincioşilor. Despre această bucurie, tot Sfântul Chiril al Alexandriei scria: „Bucuria de El este deci stabilă, şi pe drept cuvânt, căci dacă ne-am întristat de moartea Lui, cine ne va lua bucuria, odată ce ştim că e viu şi rămâne veşnic, ca Dătătorul şi Susţinătorul bunătăţilor noastre duhovniceşti?”
Despre marea bucurie adusă de Hristos Cel Înviat, Părintele Dumitru Stăniloae scrie că: „Te bucuri de persoana dragă cât trăieşte, dar, ştiind că nu va trăi în veac, bucuria aceasta e întreruptă de umbre de întristare. Însă, când ştim că Hristos care ne iubeşte ca nimeni altul va fi viu în veci şi ne va da şi nouă viaţa de veci, cum nu ne-am bucura de Învierea Lui cu o bucurie mai mare ca oricare alta?”
Bucuria se datorează lui Hristos, Arhiereul cel veşnic, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că „murind, înviind şi înălţându-Se la ceruri şi şezând în trup la dreapta lui Dumnezeu-Tatăl ..., (a făcut) ca şi noi, murind, să nădăjduim sigur că vom învia şi vom vieţui o viaţă desăvârşit despărţită de toată moartea şi de toată coruperea şi ne vom înălţa la ceruri şi vom primi cinstea şi slava cea întru Dumnezeu şi Tatăl prin mijlocirea Fiului Însuşi şi petrecerea fericită şi veşnică împreună cu El”
Bucuria noastră deplină se datorează Domnului Iisus Hristos, Care ne-a înnoit – scrie tot Sfântul Chiril al Alexandriei – „cale proaspătă şi vie, cum zice Pavel, neintrând în sfinte făcute de mâini, ci în cerul însuşi, spre a Se arăta feţei lui Dumnezeu pentru noi. Căci nu ca să Se arate pe Sine feţei lui Dumnezeu-Tatăl S-a suit Hristos. Căci era şi este şi va fi totdeauna în Tatăl şi în ochii Celui ce L-a născut, fiindcă El este Cel de Care Se bucură Tatăl totdeauna. Dar Cuvântul, neînvelit odinioară în umanitate, S-a suit acum pentru a Se arăta în mod neobişnuit şi minunat ca om. [...] Deci S-a arătat ca om pentru noi Tatălui, ca pe noi, cei ce am căzut de la faţa Lui pentru vechea neascultare, să ne aşeze iarăşi în faţa Tatălui. A voit, ca Fiu, ca şi noi să ne numim fii şi copii ai lui Dumnezeu pentru El”. Reţinem din cele spuse de părintele alexandrin că de Fiul se bucură Tatăl totdeauna. Părintele Stăniloae precizează că „Fiul este bucuria Tatălui. Oricine se bucură de cel care-l iubeşte. Cum nu S-ar bucura Tatăl de Fiul care-L iubeşte în mod suprem? Bucuria supremă este legată de existenţa supremă, iar existenţa adevărată şi bucuria de ea nu există fără comuniune”
Se cuvine să reţinem faptul că Fiul se arată Tatălui, după Înviere şi Înălţarea la ceruri, „cu o faţă omenească. Se vede calitatea Lui de Fiu şi prin faţa omenească. Urcă şi cu umanul la înălţimea dragostei Lui filiale faţă de Tatăl. Câtă valoare se dă prin aceasta umanului! Tatăl se bucură de faţa omului ca de faţa Fiului Său”.
De asemenea, trăim bucuria şi cunoaştem că Dumnezeu a rânduit să fie transmisă „slava filiaţiei” întregului neam omenesc. În felul acesta, „toată faţa omenească este iubită acum de Tatăl ca faţă a Fiului Său. Omul devine fiu prin dragostea ce-o câştigă Fiul pentru umanitatea al cărui ipostas S-a făcut”.
Aşadar, din cele arătate, deducem că „numai prin umanitatea Fiului lui Dumnezeu cea înviată se poate intra în cer. Cei ce vor învia se vor face şi ei subţiaţi şi transparenţi, copleşiţi de lumina bunătăţii duhovniceşti, ca să intre în cerul creaţiei transfigurate”. În felul acesta, Hristos Cel Înviat, Cel care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 5-6), devine „cale” sau „uşă” prin care omul poate intra „în planul creaţiei îndumnezeite”, cum zice Părintele Stăniloae.
Prorocul Ieremia vorbeşte şi el despre „cale“ când afirmă: „Aşa zice Domnul: Opriţi-vă de la căile voastre, priviţi şi întrebaţi de căile cele de demult, de calea cea bună, şi mergeţi pe dânsa şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Ieremia 6,16).
De asemenea, şi Isaia Prorocul prevesteşte pe Hristos, zicând: „Acolo va fi cale curată şi cale sfântă se va chema şi nu va trece pe acolo nimeni necurat şi nici nu va fi acolo cale întinată” (Isaia 35, 8).
Referitor la această „Cale”, care este Hristos, marele nostru teolog, Părintele Stăniloae, vine cu următoarele precizări: „Hristos e calea spre care duc cărările proorocilor, sau scrierile lor. Hristos e cale ca Persoană, nu prin cuvinte, ca proorocii. Numai uniţi cu El ca Dumnezeu înaintăm tot mai mult spre desăvârşire. El este mereu cale şi mereu ţintă. [...] În creştinism nu învăţătura e calea, ci Hristos ca Persoană e calea. De aceea ne numim creştini, pentru că ne unim cu Hristos. [...] Hristos e şi model şi forţă care ne conduce spre ţinta adevărată şi veşnică a vieţii desăvârşite. El coboară la treapta în care putem să-L folosim ca model, urcând mereu mai sus pe măsură ce creştem în înţelegere şi putere. El e călăuza spre ţinta noastră interioară. Fără El nu ştim unde mergem, sau mergem spre moarte”.
Pentru a nu merge spre moarte veşnică este nevoie să ne apropiem de „încăperile dumnezeieşti” prin trei lucruri, şi anume prin lucrarea virtuţilor, prin dreapta credinţă şi prin nădejde. Pe acest drum sau cale ne învaţă şi ne ajută Domnul Hristos. Tot Părintele Stăniloae ne spune că „Hristos ne este cale pentru faptele bune, sau pentru virtuţi, ne este adevăr pentru credinţă, şi viaţă, prin nădejde, căci ne susţine prin nădejde viaţa de pe pământ şi ne asigură, prin ea, viaţa veşnică. [...] Existenţa noastră nu se poate susţine în veci fără El ca Adevărul absolut, fără Cel ce e Cale sigură şi Viaţa veşnică”.
Iubiţi credincioşi,
Botezat în numele Sfintei Treimi, fiecare creştin este îndatorat să urmeze învăţătura şi, mai ales, „Calea” care este Hristos. A fi creştin cu adevărat înseamnă, după Sfântul Grigorie de Nyssa, a imita pe Dumnezeu. Creştinismul este, deci, o imitare a firii dumnezeieşti.
Învăţătura propovăduită de Domnul Hristos, numită de Sfântul Pavel „luminare” (II Cor. 4,4,6), este limpede, clară şi concisă, fiindcă El nu a fost un sofist, ci cuvântul Lui a fost „puterea lui Dumnezeu”, cum zice Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful.
Hristos Cel Înviat din morţi rămâne pentru noi un model vrednic de urmat în viaţa de zi cu zi. El ni S-a dat exemplu de vieţuire creştinească când ne-a poruncit: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).
Străduindu-se să împlinească învăţătura propovăduită de Hristos Cel Înviat din morţi, bunii creştini, care trăiesc în lume şi îşi duc crucea vieţii, pot şi ei să ajungă la iluminare şi îndumnezeire, asemenea nevoitorilor din mănăstiri şi sihăstrii. Sfântul Pahomie cel Mare, originar dintr-o localitate din Egiptul de Sus (Thebaida), fiind soldat în armata romană, a cunoscut, la vârsta de 20 de ani, pe creştinii dintr-un oraş numit Oxirintus. I-a văzut luminaţi, binevoitori şi plini de dragoste dezinteresată. Păgân fiind, dar curat sufleteşte, a rămas profund impresionat de felul ales de vieţuire al acestor creştini, de bunacuviinţă şi purtarea deosebită de cea a păgânilor. Admirându-i, a hotărât că, dacă se va întoarce nevătămat din bătălie, „se va face creştin şi va trăi viaţa în duh creştinesc”. Făgăduinţa a adus-o la îndeplinire. S-a botezat după ce a fost catehizat, a stat în mijlocul comunităţii timp de trei ani, ajutând pe cei nevoiaşi, apoi a mers ucenic la un anahoret cu numele Palemon, lângă care a trăit în ascultare, post şi aspră nevoinţă, timp de şapte ani. Prin rânduiala lui Dumnezeu, a construit o mănăstire în care a pus bazele vieţii de obşte.
Se cuvine ca noi să ne punem întrebarea: Oare cum trăiau acei creştini care l-au impresionat şi zidit sufleteşte pe tânărul soldat Pahomie, născut în jurul anului 287, din părinţi păgâni? Cu siguranţă, aveau şi ei familii, greutăţi, şi mai ales necazuri pricinuite de păgâni. Reuşeau, însă, cu harul lui Hristos Cel Înviat, să fie pilde de vieţuire creştină. Răspunsul ni-l dă un alt mare avvă, un alt mare părinte egiptean, şi anume Sfântul Macarie cel Mare. El descrie într-una din omiliile sale viaţa creştinilor, ne redă un portret al creştinului autentic: „Acesta este semnul distinctiv al creştinismului, faptul că omul, oricât s-ar trudi şi oricâte fapte bune ar face, se comportă ca şi când n-a făcut nimic. Astfel, când posteşte, zice: N-am postit. Când se roagă: Nu m-am rugat. Când stăruie în rugăciune: N-am stăruit. Abia sunt la începutul exerciţiului şi al trudei, şi pe bună dreptate: chiar dacă este om drept înaintea lui Dumnezeu, este dator să zică: Nu sunt drept, nici n-am trudit, ci în fiecare zi sunt un începător. Dator este, de asemenea, ca în fiecare zi să fie animat de nădejdea, bucuria şi aşteptarea împărăţiei viitoare şi a izbăvirii, zicând: Dacă n-am fost izbăvit astăzi, voi fi izbăvit mâine. După cum, cel ce sădeşte vie – înainte de a începe truda – este plin de speranţă şi bucurie; îşi imaginează deja butucii, îşi închipuie recolta – (deci) înainte de a fi obţinut vinul – şi aşa se apucă de lucru, pentru că nădejdea şi aşteptarea îl dispun la trudă şi la multe cheltuieli din casa sa; şi după cum, cel ce zideşte o casă şi cel ce lucrează un ogor, la început cheltuieşte mult, în speranţa câştigului viitor, tot aşa şi dacă cineva nu este însufleţit de bucurie şi nădejde, dacă (nu zice): Voi obţine izbăvirea şi viaţa, nu poate să suporte necazurile, nici povara, nici să meargă pe calea cea strâmtă. Pentru că nădejdea şi bucuria, prezente în el, îl fac pe acesta (capabil) să trudească, să suporte necazuri şi să meargă pe calea cea îngustă”.
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe creştini să fie pilde de vieţuire. El scrie: „Să facem din pământ cer, să arătăm păgânilor, aici pe pământ, de câte bunătăţi sunt lipsiţi ei. Când vor vedea că noi ducem o viaţă virtuoasă, vor avea în faţă chipul Împărăţiei Cerurilor. Când vor vedea că suntem blânzi, fără mânie, fără pofte urâte, neinvidioşi, nelacomi, când vor vedea că săvârşim numai fapte bune, vor spune: Dacă aici pe pământ creştinii au ajuns îngeri, ce vor fi după ce vor pleca din lumea aceasta? Dacă aici pe pământ, unde locuiesc ca nişte străini, sunt atât de strălucitori, cum vor fi când vor ajunge în patria lor? Aşa şi păgânii se vor face mai buni, iar cuvântul credinţei se va întinde nu mai puţin decât pe timpul apostolilor. Dacă apostolii au fost numai doisprezece şi au întors la credinţă oraşe şi ţări întregi, gândeşte-te la ce înălţime va ajunge credinţa noastră, dacă toţi am fi dascăli prin viaţa noastră virtuoasă. Nu îl atrage pe un păgân la credinţă atât de mult un mort înviat, cât un om care filozofează, un om virtuos. De un mort înviat se minumează, dar de la un om ca acesta câştigă. Minunea a fost şi a trecut; viaţa virtuoasă rămâne şi lucrează continuu în sufletul lui. Să avem, dar, grijă de noi înşine, ca să câştigăm şi pe păgâni”.
Cu aceste cuvinte de învăţătură pe care le aşez cu drag în inimimile dumneavoastră, vă doresc tuturor sănătate, linişte, odihnă sufletească şi nenumărate bucurii duhovniceşti. Ori de câte ori furtuna deznădăjduirii viscoleşte sufletele noastre, să-L rugăm pe Hristos Cel Înviat a treia zi din morţi să ne ajute, şi, ca un bun „Cârmuitor”, să ne conducă la limanul cel lin al nepătimirii.
Vă propun, în încheierea acestui cuvânt pastoral, să ne rugăm împreună, zicând: „Îndurate şi Milostive, Doamne Iisus Hristoase, Cel ce a treia zi ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre; ascultă rugăciunea noastră şi ia aminte la glasul cererilor noastre: Fă cu noi semn spre bine, povăţuieşte-ne pe calea Ta, ca să umblăm întru adevărul Tău. Veseleşte inimile noastre, ca să se teamă de numele Tău cel sfânt; că mare eşti şi faci minuni. Tu singur eşti Dumnezeu şi nu este asemenea Ţie între dumnezei, Doamne, puternic întru milă şi bun întru tărie, spre a ajuta şi a mângâia şi a mântui pe toţi cei ce nădăjduiesc întru numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”.
Hristos a înviat!