Supravieţuitor în lagărul de muncă din URSS: „Cel mai greu a fost foametea. Se murea de foame. Dar eu am spus că nu îmi voi lăsa oasele acolo”
0
Timişoreanul Ignaz Bernhard Fischer este unul dintre cei peste 70.000 de etnici germani deportaţi în anul 1945 în lagărele de muncă sovietice.
Ignaz Bernhard Fischer are 91 de ani. Imediat după Revoluţia din 1989, a făcut parte din rândul celor care au înfiinţat Asociaţia Foştilor Deportaţi din România în URSS, a cărui preşedinte a şi devenit. În ciuda vârstei sale, a rămas un om foarte activ, este implicat în probleme şvabilor din Banat, poate fi găsit des la sediul Forumul Democrat al Germanilor, scrie în gazeta germanilor din Timişoara. Săptămâna trecută, Fischer a primit, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Primăria Timişoara, Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, care i-a fost atribuit de către preşedintele Klaus Iohannis.
Au fost duşi în vagoane de marfă
Ignaz Bernhard Fischer s-a născut în 2 octombrie 1926, la Bacova (judeţul Timiş). După şcoala primară din sat a venit la Timişoara, la Liceul “Banatia”. Se pregătea să înceapă studiul pentru a deveni preot. Avea doar 18 ani când planurile sale au fost date peste cap de regimul de atunci.
“A fost 14 ianuarie 1945. Duminică seara. Eram la Prohia Biserici Catolice din Elisabentin, la internat, pentru vroiam să mă fac preot. Chiar înainte să mă pun la calucare, a intrat un superior şi a spus că trebuie să îmi strând bagajele, pentru că trebuie să plec în Rusia”. Aşa a venit vestea trăznet pentru Ignaz Bernhard Fischer. Era la o vârstă la care nu a disperat. Şi-a strâns lucrurile, şi-a luat rămas bun de la cei dragi, iar în 17 ianuarie, urca într-un tren de marfă, cu destinaţia URSS.
“Eram un grup de aproximativ 60-70 de oameni, germani din Banat, într-un tren marfar, despre care ştiam că ne va duce în Rusia. Am fost duşi ca animalele. În podea a existat o gaură pentru a ne putea face necesităţile. Ţin minte că atunci când am plecat a început să ningă. Nu ştiam dacă mă voi mai întoarce”, a povestit Fischer.
Marfarul cu şvabi s-a oprit în Ucraina
Marfarul cu şvabi s-a oprit la Zaporijjea, o localitate aflată pe Nipru, în Ucraina, atunci în URSS. Jumătate dintre cei din tren au fost coborâţi, restul şi-au continuat călătoria. Aici era şi staţia terminus şi pentru Ignaz Bernhard Fischer. Pentru el a fost rezervat lagărul de muncă de la o fabrică de aluminiu din Zaporijjea, bombardat de armatele germane în al Doilea Război Mondial.
“Lângă fabrica bombardată era primul baraj pe Nipru, pentru curent electric. De asta au făcut acolo acea fabrică de aluminiu. Nemţii au bombardat fabrica, iar noi am fost duşi acolo să o reconstruim aproape de la zero. Lagărul nostru era la 100 de metri de Nipru. Iniţial eram cazaţi în corturi. Vă daţi seama, eram în plină iarnă rusească. Mai tâziu am stat în barăci, apoi a trebuit să construim case. Pentru că nu am avut nicio profesie, eram elev, m-au pus la munca cea mai joasă. Primul salar l-am primit de abia în 1948, după trei ani. Fabrica era înconjurată de paznici cu puşca. Era sârmă ghimpată, ca o închisoare”, a mai spus Fischer.
Se murea de foame
Viaţa în lagărul de muncă de la Zaporijjea a fost deosebit de grea. Se făcea efectiv foamea.
“Ştiţi ce ne dădeau de mâncare? Dimineaţa o cană de ceai, atât! La amiază ne-au dat o supă. Era aproape numai apă, cu ceva roşii verzi. Seara primeam 700 grame de pâine. Cel mai greu a fost foametea. Se murea de foame. Unii erau subnutriţi. Dar eu am spus că nu îmi voi lăsa oasele acolo. Au rămas în URSS cam 20 la sută dintre nemţii din Banat. Şi nu a fost epidemie, au murit de foame”, a mai spus Fischer.
Preotul catolic din lagăr
Ignaz Bernhard Fischer, care se visa preot la Timişoara, a avut ocazia să îşi înceapă activitatea tocmai în URSS-ul ateu. A devenit preotul lagărului de la fabrica de aluminiu, a ţinut rugăciunile de sărbători, dar şi atunci când unul dintre muncitori murea.
“La 1 aprilie 1945, după calendarul catolic era Paştele. Pentru că nu era niciun preot pe acolo, m-am oferit să fac o rugăciune. Deşi era o ţară de atei, ruşii ne-au dat voie să ne rugăm, cu condiţia să-i cerem lui Dumnezeu ca sovieticii să câştige tot timpul în război. Eu am spus că mă voi ruga pentru o pace dreaptă. Acolo a fost prima predică a mea, iar de atunci eu mă ocupam de rugăciuni şi când era îngropat cineva”, a adăugat timişoreanul.
S-a împrietenit cu sovieticii
Primii trei ani ani au fost cumpliţi. Apoi, autorităţile sovietice au renunţat la stricteţe, şvabii bănăţeni fiind lăsaţi să se plimbe prin oraş, să trăiască normal.
“Eu am fost în lagăr numai cu timişoreni. Am avut şi câţiva colegi de liceu printre ei. Ruşii nu erau nemiloşi, dar exista un regulament, ordinele erau venite de sus, trebuiau respectate. În ultimul an am fost chiar prieteni cu ei. Ne-au spus că datoriile faţă de stat au fost achitate. Am primit fiecare 150 de ruble pe lună. Duşmănie nu mai era”, a spus Fischer.
Ordinul de eliberarea, de la Moscova
La sfârşit anului 1949, după patru ani de muncă pentru „reconstrucţia” statului sovietic, Fisher a primit marea veste.
“Era chiar 23 august 1949. După muncă, am fost chemaţi într-un careu. Un ofiţer ne-a dat vestea: <Am primit ordin de la Moscova, în cincinalul următorul nu mai sunteţi incluşi în acest lagăr. Până în 31 decembrie trebuie să părăsiţi ţara noastră>. A fost o explozie de bucurie, cum nu am mai trăit niciodată în viaţă. Ne-am îmbrăţişat, am râs, am plans. Nu am venit imediat acasă, am mai stat patru luni acolo”, a afirmat Fischer.
În timp ce se afla în lagărul de muncă din URSS, Fischer spune că a primit doar trei scrisori de acasă. Prea multe veşti nici el nu putea trimite celor dragi. “Noi puteam să scriem scrisori, dar aveam voie numai 25 de cuvinte. Însă nu aveai voie să spui unde eşti şi ce lucrezi. În ultimul an am primit liber şi la scrisori”, a afirmat timişoreanul.
A revent acasă unde a fost preot între 1954-1970
Ignaz Bernhard Fischer povesteşte că întoarcerea acasă s-a făcut tot cu marfarul. Ajuns din nou la Timişoara, supravieţuitorul din lagărul de muncă s-a reapucat de şcoală. A început să studieze teologia şi la 15 aprilie 1954 a fost hirotonisit preot catolic. A devenit membru al Ordinului Călugărilor Salvatorieni. În perioda 1955-1956 a fost preot în localitatea Cărpiniş, iar în perioada 1957-1970 preot la Anina. În anul 1970 s-a căsătorit şi a trebuit să renunţe la preoţie.
“La noi, la catolici, preotul nu are voie să se căsătorească. Eu m-a îndrăgosit şi am avut de ales. Ori preoţia ori nevasta. M-am decis pentru dragoste şi nu regret. Eu am rămas în continuare credincios. Din 1990 până astăzi scriu articole relioase în ziarul german, vorbesc la radio, sunt preot la Casa Adam Muller Guttenbrunn”, a spus Fischer.
A lucrat trei ani la o Întreprindere Agricolă de Stat din Măureni. În 1974 s-a mutat la Timişoara, unde a lucrat ca şef de depozit până în 1979. Din 1980 până la pensionare, în 1986, a lucrat ca şef cu tranporturile într-o întreprindere de prelucrarea laptelui.
În perioada 1988-1991 a fost secretar al enoriei romano-catolice din Mehala-Timişoara.
Subiectul deportaţilor în URSS nu exista în comunism
În timpul comunsimului, cei care au fost deportaţi în URSS nu aveau voie să vorbească despre experienţa lor. “Nu se vorbea oficial despre deportare, nu se scria în ziare, practic totul era ţinut în tăcere. Între noi vorbeam despre asta, dar în mod oficial, în România nu s-a ştia despre deportarea noastră în URSS. Au fost 40 de ani de tăcere. După 90 ne-am eliberat, am putut să vorbim deschis despre asta”, a mai declarat Ignaz Bernhard Fischer, care în februarie 1990 s-a aflat printre fondatorii Asociaţiei foştilor deportaţi în Uniunea Sovietică, devenind apoi preşedinte al asociaţiei.
Din 1991 a lucrat în cadrul Forumului Democrat al Germanilor din România, sucursala Banat, al cărei preşedinte a fost ales.
În anii ’90, Fischer a început să editeze o mică publicaţie “Glaubensbote” (Mesagerul credinţei), care conţinea articole pe teme religioase şi se adresează bisericilor romano-catolice din Timişoara. Este singura publicaţie catolică în limba germană din România. Articolele sale au fost preluate de Neue Banater Zeitung, Neuer Weg şi Allgemeine Deutsche Zeitung. A publicat şi schiţe umoristice în dialectul şvăbesc în revista Pipatsch.
Distincţii importante din Germania şi România
În 2010, Ignaz Bernhard Fischer a fost distins cu Crucea de Cavaler a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania. Acum a venit recunoaşterea şi din partea României. Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler i-a fost înmânat de către Sergiu Nistor, consilier al Administraţiei Prezidenţiale, în prezenţa primarul Timişoarei, Nicolae Robu.
Conform Administraţiei Prezidenţiale, Fischer a primit înalta distincţie „în semn de deosebită apreciere pentru înalta sa ţinută morală, pentru demnitatea şi curajul cu care a militat, de-a lungul timpului, pentru libertate şi democraţie, pentru eforturile pe care le-a făcut, în numele Asociaţiei Foştilor Deportaţi din România în URSS”.
Peste 70.000 de etnici germani duşi la muncă în URSS
Peste 70.000 de etnici germani din România au fost deportaţi în anul 1945 în lagărele de muncă sovietice pentru a depune aşa-numită “muncă reparatorie pentru daunele de război provocate de armata nazistă”. Ultimii deportaţi s-au reîntors acasă abia la sfârşit de decembrie 1949. Azi cei mai tineri dintre ei au trecut de vârsta de 85 de ani, numărul lor total în România fiind de aproximativ o mie de persoane.
Se încarcă comentariile...
