Pastorala de Paşte a mitropolitului Ioan Selejan: „Este mai comod să rămâi în întuneric, unde nu se văd păcatele”

Mitropolitul Banatului, Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, a transmis mesajul dedicat credincioşilor ortodocşi din Banat, cu ocazia Învierii Mântuitorului.

ÎPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, a transmis şi în acest an un mesaj plin de spiritualitate.

„Cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi”(Ioan 12, 1), aşa ne mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Dar ne mai prezintă acesta un fapt important prin care se va dovedi marea iubire a lui Hristos faţă de toate neamurile, căci El n-a venit doar pentru poporul ales, ci pentru mântuirea întregii Sale creaţii.

Astfel, după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan, la Intrarea lui Iisus în Ierusalim erau de faţă şi nişte elini din cei care se suiseră să se închine la sărbătoare.

Şi spune Sfântul Ioan: „Şi erau nişte elini, din cei ce suiseră să se închine la sărbătoare. Deci aceştia au venit la Filip, cel ce era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat zicând: Doamne, voim să vedem pe Iisus. Filip a venit şi i-a spus lui Andrei; şi Andrei şi Filip au venit şi I-au spus lui Iisus. Iar Iisus le-a răspuns, zicând: A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (Ioan 12, 20-23). Au înţeles oare Sfinţii Apostoli aceste cuvinte în acel moment?!

Înainte de Patima Sa cea mântuitoare, îi primeşte şi pe acei străini de neamul Său, îi aduce şi pe ei să se împărtăşească din lumina Învierii Sale. Aceşti elini anonimi se vor întoarce în ţara lor împărtăşiţi din lumina Învierii lui Hristos. Iată, omul se împărtăşeşte mai întâi din lumină şi apoi din Trupul şi din Sângele lui Hristos.

Credinţa în Înviere este curajul de a evada în lumină.

Credinţa este curajul de a păşi spre infinit şi de a atinge Neatinsul.

Este mai comod să rămâi în întuneric, unde nu se văd păcatele: „Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite” (Ioan 3, 20-21).

Însă, iubite frate, tu să fii icoana ta, să fii icoana învierii tale, căci Hristos a sădit şi în tine arvuna învierii tale.

Ţăranul român, de mii de ani, seamănă sub glie bobul de grâu care, mai întâi moare, dar apoi răsare şi vine la viaţă pentru a înspica şi a aduce rod însutit. Aceasta era credinţa strămoşilor noştri: doar murind, bobul de grâu va răsări. Dacă Dumnezeu poartă de grijă unui bob de grâu care, aruncat sub brazdă, răsare, oare nu este mai de preţ omul, cununa creaţiei Sale?! Iubite frate, vei rămâne pe veşnicie în mormânt?! Nu, căci Hristos va revărsa şi peste tine acea picătură din roua vieţii şi vei învia şi tu.

Priviţi cimitirul satului care seamănă cu un lan de cruci. Semănăm oameni şi răsar cruci, adică Înviere.

Priviţi, iubiţilor, şi vedeţi că au înspicat crucile părinţilor, semn că Învierea este mai aproape ca oricând.

Binecuvântează, Doamne, lanurile înspicate de cruci ale neamului nostru românesc!

Iubiţi credincioşi,

Învierea lui Lazăr din Betania a fost unul din semnele preaslăvirii Fiului Omului, adică a Domnului nostru Iisus Hristos. Această minune a învierii lui Lazăr va umple cupa mâniei iudeilor şi vor hotărî să-L omoare pe Iisus: „Iar Caiafa (…) le-a zis (…): Ne este mai de folos să moară un om pentru popor decât să piară tot neamul (….).

Deci, în ziua aceea, s-au hotărât să-L ucidă” (Ioan 11, 49-53). Voiau să şteargă de pe faţa pământului urmele dumnezeirii lui Iisus Nazarineanul. Dar şi pe Lazăr voiau să-l omoare: „Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare. Căci din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus” (Ioan 12, 10-11).

Cărturarii şi fariseii vedeau o realitate pe care nu o înţelegeau.

Poporul începuse să părăsească Templul, se apropia de Hristos şi Îl urma pe El. Fariseii au rămas împietriţi în legea literei şi nu înţelegeau legea iubirii. Începuse o nouă pagină în istoria mântuirii neamului omenesc, pagină scrisă cu Sângele lui Iisus Hristos. El n-a scris pe piatră, ci în inimile oamenilor şi scrie şi astăzi în inimile celor care îşi deschid inima, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Arătându-vă că sunteţi scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3, 3).

Iubiţilor, Hristos n-a venit să biruiască lumea prin războaie şi ucidere, ci El a biruit lumea prin moartea Sa. Hristos n-a omorât pe nimeni, ci S-a lăsat omorât El. Şi astfel a biruit moartea, ca ea să nu mai aibă putere asupra omului.

Viaţa noastră se aseamănă cu a unui grăunte semănat sub brazdă. Hristos, Bobul de grâu dumnezeiesc, a fost semănat în pământ şi a treia zi a înviat. El a rostit în faţa ucenicilor Săi cuvintele referitoare la bobul de grâu care cade sub brazdă, iar, dacă nu moare, rămâne singur:„Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Hristos ne arată că Îşi asumă moartea prin care va trece şi prin care ne va trece şi pe noi la Viaţă. Înviatul din Nazaret va aduce în lume o nesfârşită roadă prin moartea şi Învierea Sa. Hristos va face să rodească viaţă din moarte. Moartea mea şi a ta vor rodi viaţă. Dar ce fel de viaţă?! După faptele noastre. Spune o vorbă din popor: „Ce semeni, aceea răsare”.

Sfântul Apostol Pavel le scria Colosenilor: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Iată ce nu trebuie să semănăm, ci să fim asemenea bobului de grâu curat.

Grăuntele din textul Evangheliei este Hristos. Boabele din spicul de grâu sunt toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi.

Noi, creştinii, suntem un rod al morţii şi al Învierii lui Hristos. Suntem născuţi de sus (cf. Ioan 3, 3) şi astfel, prin Hristos, am fost şi noi înfiaţi Domnului.

Drept-măritori creştini,

Suferinţa este de mare trebuinţă pentru mântuire. Omul nu suferă doar atunci când este chinuit, bătut de cineva. Se pare că omul suferă cel mai mult atunci când se leapădă de patimile sale. O, ce suferinţă să te laşi de mânie, de ură, de judecarea semenului! Cât de greu se luptă omul să scape de asemenea păcate! Suferă din toată fiinţa sa.  

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume nu să Se cureţe pe Sine de păcate, căci: „Cine din voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). El este Cel neîntinat, Care a venit să ne cureţe pe noi de păcate şi să ne sfinţească pentru ca noi să răsărim în veşnicie. Fiul lui Dumnezeu n-a venit pentru drepţi, ci a venit să-l ridice pe cel căzut, să-l învieze pe cel mort: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2, 17).

Iubirea lui Hristos este nemărginită. Hristos ne-a iubit şi în piroane, pe Crucea de pe Golgota. Sângele care curgea din rănile trupului Său era semnul iubirii Lui nemărginite faţă de oameni. Noi I-am dat piroane, El ne-a dat sângele iubirii Sale. Noi I-am dat moarte, El ne-a dat viaţă. Aceasta este taina iubirii pe care ne-a lăsat-o şi nouă s-o împlinim faţă de semenii noştri aici, pe pământ: în loc de piatră, pâine, în loc de ură, iubire. Hristos a murit pe Cruce iubind, nu blestemând, nu urând. Să ne aducem aminte de momentul din Grădina Ghetsimani, atunci când Iuda Iscarioteanul Îl trădează pe Iisus.

Şi iată ce scrie Sfântul Evanghelist Matei: „Iar vânzătorul (…), apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis:Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins” (Matei 26, 48-50).

Hristos, cât a trăit pe pământ, nu a avut duşmani, ci doar prieteni. El nu a duşmănit pe nimeni, ci doar a iubit. Hristos n-a urât pe nimeni. Ceea ce urăşte Hristos în lumea aceasta este păcatul.          Pe cel păcătos Hristos îl iubeşte, dar nu-i iubeşte păcatele, ci îi urăşte păcatele sale. Hristos l-ar fi iertat şi pe Iuda dacă ar fi venit la Cruce, să-I ceară iertare, dar a căzut în sine şi în deznădejde: „Atunci Iuda, cel ce L-a vândut, văzând că a fost osândit, s-a căit (…) şi aruncând arginţii în templu, a plecat şi, ducându-se, s-a spânzurat” (Matei 27, 3- 5). Căderea în sine duce la izolarea omului, la depărtarea de Dumnezeu. Mlădiţa, odată tăiată, se usucă. Este mai uşor să te ridici dacă ai căzut pe drumul crucii, decât atunci când omul cade în sine.

De pe drumul crucii te ajută Hristos să te ridici, din căderea în sine tu trebuie să te ridici, aşa cum a făcut şi fiul risipitor: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înainte ta” (Luca 15, 18). Sfântul Apostol Pavel le scria Corintenilor următoarele cuvinte despre Hristos: „Şi a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care pentru ei a murit şi a înviat” (II Corinteni 5, 15).

Câţi dintre noi am putea răspunde la întrebarea: Pentru cine trăieşti? Oare am răspunde direct şi ferm: Pentru Hristos?! O singură trăire este cea adevărată, cea în Hristos, iar celelalte sunt amăgiri ale vieţii pământeşti.

Iubirea lui Dumnezeu nu este egoistă. El vrea ca iubirea noastră faţă de El să nu fie străină de iubirea faţă de semenii noştri. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, prin harul Duhului Sfânt, ne spune: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (I Ioan 4, 10-11).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Iată ce este pentru noi, creştinii, acest Praznic al Învierii Domnului: iubire şi lumină. Femeile mironosiţe sunt martorele marelui adevăr şi anume acela că Iubirea nu moare. Ele sunt martorele Învierii Iubirii.

Astăzi, în Ziua Învierii, Hristos semnează în numele tău contractul veşniciei. Noi I-am deschis lui Hristos un mormânt, El ne-a deschis nouă, azi, porţile veşniciei.

Însă şi azi gândurile omului mai sângerează, căci gândurile sunt adevărata faţă a omului.

Hristos S-a pierdut pe Sine pentru a mă afla pe mine. Şi totuşi vedem cum, în fiecare zi, se ofilesc frunzele timpului nostru şi înţelegem tot mai greu gramatica libertăţii noastre. Trăim de parcă pe acest pământ nu ar mai fi fost nimeni înainte de noi şi după noi nu ar mai fi nimeni.

Iubiţilor, noi I-am oferit lui Iisus o cunună de spini, pentru că aceştia crescuseră în inima noastră, însă El a făcut din ei lumină, din Sângele Său a făcut viaţă, din piroane a făcut ancoră, din Cruce, Altar, iar din Trupul Său, hrană vieţii veşnice.

Drept-măritori creştini, în satul românesc au existat trei academii: Familia, Şcoala şi Biserica. Aici am învăţat şi eu, căci m-am născut în veşnicul ieri, trăiesc veşnicul azi şi mă îndrept spre veşnicul mâine.

Fraţilor, un fiu al satului, Horea din Albac, a oprit roata istoriei cu pieptul său, zicând: „Ale satului, nu ale împăratului! ”

Să zicem şi noi ca Horea şi să apărăm „veşnicia cea născută în sat” şi cultivată în cele trei sfinte academii ale satului: Familia, Şcoala, Biserica.

Doamne, rogu-Te, nu lăsa ca noi, românii, să fim desţăraţi!

Iubiţi credincioşi,

Soarele grăieşte cu noi prin lumina sa, iar Dumnezeu grăieşte cu noi prin lumina Învierii Fiului Său.

Bucuraţi-vă în lumina Învierii lui Hristos, Cel ce este şi învierea noastră!

Azi au biruit lumina şi iubirea. Să ne împărtăşim azi din lumina şi iubirea lui Hristos Cel Înviat.

Doamne, binecuvântează-i pe toţi cei care cred în Învierea Răstignitului din Nazaret!

Hristos a înviat!”