Legendarul arbitru Abraham Klein, acasă în Banat. Pe urmele rădăcinilor din Timișoara, pe care a părăsit-o în 1947 FOTO VIDEO
0Abraham Klein este o legendă a fotbalului. A fost unul dintre cei mai valoroși arbitri din lume, participând la trei campionate mondiale de fotbal – Mexic 1970, Argentina 1978 și Spania 1982 –, precum și la Jocurile Olimpice din 1968.
Fostul arbitru israelian Abraham Klein, acum în vârstă de 89 de ani, a venit într-o călătorie de suflet la Timișoara, împreună cu 14 membri ai familiei sale. Spune că nu știe cât mai are de trăit și e cel mai bun moment pentru a arăta celor dragi rădăcinile sale din Timiș, din Banat, de unde se trage, unde a trăit primii ani din viață – locul pe care l-a părăsit pentru o viață nouă.
„Aici, la Timișoara, a început totul!“, a spus Abraham Klein, care s-a născut în 29 martie 1934 la Timișoara, într-o familie de evrei vorbitori de limba maghiară. A emigrat în 1947, în Israel.
„Am reprezentat țara mea, Israel, în toată lumea. Am arbitrat la trei campionate mondiale. Dar am simțit că reprezint și țara unde m-am născut, România, dar și orașul meu, Timișoara. Am uitat să vorbesc românește, pentru că nu am folosit limba asta de 75 de ani. Înțeleg românește, dar de vorbit nu mă mai descurc“, a mărturisit Abraham Klein.
„Călătoria în timp“ este un obicei israelian, mulți oameni ajunși într-o etate mai avansată se întorc, în vizită, la rădăcini.
„De jumătate de an pregătesc această călătorie. Aproape zilnic am corespondat cu Luciana Friedman, președintele Comunității Evreilor din Timișoara. Pentru că am fost arbitru, mereu am fost obsedat de program. Voiam să știu totul dinainte. Voiam să știu totul despre echipe, despre jucători, tactică. A fost un stil de viață. Așa și în viața personală. Am rezervat hotelul încă din ianuarie, s-au și mirat că fac rezervarea așa devreme. Nimeni din familia mea nu a mai fost la Timișoara, e o premieră pentru ei și am zis că e timpul să le arăt unde m-am născut“, a spus bătrânul om de sport.
Emoțiile din curtea copilăriei
Abraham Klein a locuit într-o casă mică, pe strada Prayer nr. 28, din cartierul Iosefin. În copilărie i se spunea Oskar. A avut norocul ca actualii proprietari să fie acasă și să-l lase să intre, cu lacrimile pe obraji.
„Am mai fost la Timișoara în urmă cu nouă ani. Atunci am venit cu o televiziune din Anglia, voiau să facă un film cu mine. Am mers și atunci la casa de pe strada Prayer, dar nu am putut intra. Nu a deschis nimeni poarta. Cel mai important a fost ca acum să găsim pe cineva acasă, să le arăt unde m-am născut. A fost minunat. Nu mai arată ca atunci când am locuit eu acolo, în urmă cu aproape 90 de ani. Acum e totul modern. Dar nu asta e important. Aici am locuit cu cele șase surori ale mele, cu un frate și cu părinții. Și aveam doar două camere. Așa am trăit“, a povestit Klein.
Următoarea oprire a fost la sinagoga din cartierul Iosefin, foarte aproape de casă. Apoi, Klein a vrut să vadă neapărat Gara de Nord din Timișoara, un loc pe care-l consideră definitoriu pentru viața sa.
„De aici am plecat în Olanda, în 1947. Eram printre primii copii evrei care au plecat din Timișoara. Eram un grup de aproximativ 30 copii. Nu era ușor, părinții nu puteau pleca cu ei. Eu am avut noroc că tatăl meu era deja în Israel. Mama a rămas acasă, ea a venit mai târziu. Trebuia să ajungem într-o tabără din Olanda. Erau 500 de copii acolo“, a continuat să povestească bătrânul Klein.
Amintiri din Timișoara de altădată
La Școala Evreiască, Abraham Klein l-a avut ca învățător pe dr. Ernst Neumann, fostul rabin-șef al Timișoarei: „A fost mai mult decât un dascăl. A fost un fel de mentor. Păstrez și astăzi o relație de prietenie cu fiica rabinului, Getta Neumann, care trăiește în Elveția. Toți colegii mei de clasă au devenit doctori, profesori, avocați, eu am fost singurul care a făcut carieră în fotbal. Dar am lucrat și eu cu copiii, și înainte să mă apuc de arbitraj, dar și după aceea. Tatăl meu a jucat fotbal la MTK Budapesta. Iubesc acest sport datorită lui. Am încercat și eu să joc, dar nu m-am putut afirma ca fotbalist“, a adăugat Klein.
Traversând peste Bega, Abraham Klein și-a adus aminte cum a învățat să înoate: „Îmi amintesc că m-au aruncat băieții mai mari în Bega și mi-au spus că dacă vreau să trăiesc, atunci să ies. N-am avut de ales și am dat din mâini. Așa am învățat să înot“.
Din tabăra din Olanda, Abraham Klein și ceilalți copii evrei au fost duși în Țara Sfântă: „Când am ajuns în Palestina, am fost trimiși în mai multe kibuțuri. Eu am fost într-unul de lângă Haifa. Am stat un an acolo. Jumătate de zi lucram, jumătate de zi învățam. Încă de la 14 ani am început să lucrez ca dulgher. De dimineața de la ora 7 mergeam la lucru, iar de la ora 17.00 mergeam la școală. De multe ori dormeam la ore, așa obosit eram. Am făcut mai întâi un institut de învățământ, să pot lucra ca profesor. Nu aveam bani, așa că a trebuit să lucrez ca profesor de sport. Doar peste câțiva ani m-am dus și la facultate“.
Arbitru din întâmplare
În Israel, Abraham Klein s-a stabilit la Haifa, oraș în care locuiește și astăzi. După absolvirea liceului, a plecat în armată. În timpul serviciului militar a mers într-o permisie la un croitor pe nume Jonas pentru a-și comanda o pereche de pantaloni. Acel croitor urma să arbitreze în acea zi un meci de fotbal și l-a invitat pe Klein să-i fie rezervă. Dar pentru că Jonas a suferit o entorsă, Klein a trebuit să-l înlocuiască.
„Glumind un pic, Jonas a fost un bun croitor, dar nu și un bun arbitru. În acea zi avea să arbitreze un meci de amatori. În Israel se face armată trei ani. Iar meciul acela era între echipe militare. Șansa mea, dar ghinionul lui Jonas, a fost că s-a accidentat, așa că am luat eu fluierul. Atunci mi-am dat seama că îmi place arbitrajul. Dar i-am rămas recunoscător lui Jonas. După mulți ani, când am ajuns să arbitrez în campionatul american, l-am invitat la un meci, la New York. L-am chemat în vestiar. A avut ocazia să dea mâna cu jucători la care nici nu visa, precum Pelé, Beckenbauer sau Carlos Alberto, care jucau la Cosmos New York“, a povestit Abraham Klein.
Grecia, prima oprire
În 1964, când a devenit arbitru FIFA, Abraham Klein avea 30 de ani. Și-a început cariera internațională în anul următor, când a arbitrat, la Roma, un meci din preliminarele Cupei Mondiale între Italia și Polonia. Înainte de asta, însă, a arbitrat în campionatul Greciei.
„Norocul meu a fost că în 1964 a fost o grevă a arbitrilor din Grecia. Nu au arbitrat timp de un an, asta în condițiile în care aveau echipe bune – Olimpyacos, Panathianikos, AEK. Federația a chemat atunci arbitri din alte țări. Așa am ajuns acolo. Am arbitrat Olimpiacos și Panathinaikos în fața a 60.000 de oameni. A fost periculos și greu să arbitrezi acolo. Pe marginea terenului stătea armata. În urma acestei experiențe, după ce m-au văzut cei de la FIFA, am fost invitat să arbitrez la Olimpiada din Mexic, unde am condus meciul dintre Spania și Brazilia, dar am arbitrat și meciul pentru locurile 3-4, Japonia - Mexic“, și-a adus aminte fostul arbitru.
Pelé, un penalty refuzat, o prietenie câștigată
A fost promovat de FIFA ca arbitru la Campionatul Mondial de Fotbal din anul 1970, găzduit de Mexic. Prin tragere la sorți a fost ales să conducă meciul dintre Brazilia lui Pelé și echipa Angliei. Klein a mai fost arbitru de tușă în aceeași grupă, în meciul dintre Brazilia și Cehoslovacia.
„La Campionatul Mondial din Mexic, la televiziunea egipteană nu era voie să se amintească numele Israelului. Pentru Egipt, Israel era inamicul sionist. Așa că am fost prezentat ca arbitru român. Întâmplarea a făcut ca la acel turneu să fie și prietenul meu, Andrei Rădulescu – era un arbitru român, născut tot în Timișoara. Dar la același turneu final a mai fost un arbitru, austriac, pe nume Maschal, care s-a născut tot în Timișoara, am aflat asta abia acum. Așa că ironia sorții a făcut ca Timișoara, în anul acela, să fie o putere în arbitraj. Din 24 de arbitri, trei erau din Timișoara. De Andrei Rădulescu mă leagă o frumoasă prietenie“, a mai povestit Abraham Klein.
Meciul Brazilia-Anglia de la Guadalajara – din grupa în care era și România – a fost unul fantastic. „Jurnaliștii au scris că finala adevărată era de fapt acest meci Brazilia-Anglia. Anglia era campioana mondială anterioară. Avea jucători ca Bobby Charlton, Gordon Banks, dincolo era Pelé și ceilalți. Brazilia era viitoarea campioană mondială. Era și campioana mondială din 1962. Meciul a fost câștigat de Brazilia cu 1-0. În acel meci, Pelé a încercat să simuleze un fault, dar eu i-am spus că nu a fost nimic. S-a uitat un pic la mine, s-a ridicat, și de atunci mi-a purtat un respect enorm. Marele Pelé a văzut că nu-i merge cu păcăleala. Am devenit prieten bun cu el. În 1995 i-am cerut să scrie prefața la cartea pe care am scris-o“, a mai povestit Klein.
Pentru Klein nu era importantă doar pregătirea fizică și mentală. „Unul dintre lucrurile pe care le-am făcut înainte de Campionatul din Mexic a fost să mă duc, pe banii mei, să văd meciurile din America de Sud. Fotbaliștii sud-americani nu erau foarte cunoscuți în Europa. Știam că erau obișnuiți să simuleze accidentări, faulturi. Am învățat cum știu să cadă, să păcălească arbitrii“, a completat domnul Klein.
Revenirea în pas de tango, pe ritm de fluierături
La Turneul final din Germania, din 1974, Abraham Klein era pe lista arbitrilor, dar nu a putut participa ca urmare a atentatelor care au avut loc la Jocurile Olimpice de la München, în 1972 – în care 11 membri ai delegației sportive israeliene au murit. A revenit însă la Mondialul din 1978, pentru care a trebuit să se pregătească și pentru condițiile meteo.
„În timpul campionatului mondial, temperatura acolo era de 0 grade, în timp ce în Israel erau 35 de grade. Tot pe banii mei am făcut o călătorie în Africa de Sud, unde erau condiții asemănătoare ca în Argentina. Trebuia să mă obișnuiesc cu temperatura“, a mai povestit Abraham Klein.
A arbitrat meciurile Italia-Argentina, Austria-Germania de Vest și meciul pentru locurile trei-patru dintre Brazilia și Italia, considerat unul dintre cele mai interesante confruntări din istoria fotbalului.
„Este foarte greu să fii arbitru într-o dictatură. Nu contează că e de stânga sau de dreapta. Dictatorii au avut mereu o relație strânsă cu fotbalul, pentru că ei știau bine că prin fotbal pot influența masele. În 1978 era dictatura lui Jorge Videla. Publicul argentinian îi huiduia pe arbitri. Singurul meci pe care Argentina l-a pierdut la acel campionat mondial a fost cel pe care l-am arbitrat eu, contra Italiei. După pauză, știam că la intrarea pe teren vom fi huiduiți. Dar i-am zis tușierului să-l urmărim pe Kempes, când iese el din tunel, și ieșim și noi odată cu el. În felul acesta nu o să ne mai fluiere, ci vom fi aplaudați. Așa a și fost. Ne-au fluierat însă după“, a mai povestit acesta.
În iunie 1979, Klein a arbitrat un meci între Argentina și selecționata Restului Lumii, care s-a desfășurat la Buenos Aires, în fața a 82.000 spectatori. În 1980 a fost la Tokyo arbitrul finalei Cupei Intercontinentale (Cupa Toyota) care s-a încheiat cu victoria echipei Nacional Montevideo în fața lui Nottingham Forest.
Asistent în finala Mondialului din Spania
La Campionatul Mondial de fotbal din 1982, în Spania, Klein a fost mai întâi arbitru de tușă în jocurile din grupă dintre Italia-Peru și Brazilia-Noua Zeelandă, apoi a arbitrat ca central meciul dintre Brazilia și Italia. A fost tușier și la finală, între Italia și Germania de Vest, câștigată de italieni cu 3-1. A ajuns însă să fie asistent în urma unor condiții speciale:
„Arbitrii au fost chemați la un seminar și teste cu două săptămâni înainte de începerea Campionatului Mondial. După ce am ajuns acolo, în Orient au început problemele din Liban. Fiul meu era atunci în armată și a fost trimis în cel mai periculos loc. Am telefonat acasă în fiecare zi, de multe ori mi-au zis că nu știu nimic despre Amid. Presa scria zilnic despre moartea sau rănirea soldaților israelieni. Era o situație în care mental nu eram la Madrid, ci în Liban. Am cerut să vorbesc cu vicepreședintele FIFA, șeful arbitrilor. Mi s-a spus că urmau să mi se dea cele mai importante meciuri. Eram pe lista potențialilor arbitri care vor fluiera și în finală. I-am explicat situația: responsabilitatea era enormă la un meci important, dar nu am să pot să mă concentrez 100%. I-am cerut să fiu în prima fază arbitru de tușă sau arbitrul patru. Am primit apoi vești bune din Liban, că fiul meu trăiește, și că oamenii din Israel vor să mă vadă“.
Meciul de rămas bun al lui Abraham Klein a fost organizat în 1986, la Haifa, unde echipa Maccabi Haifa a găzduit echipa FC Köln pe care a învins-o cu 2-1.
Dimineața, profesor de sport. Seara, arbitru profesionist
Condiția arbitrului de astăzi nu se mai compară cu cea din perioada lui Klein. Mai mult, noile tehnologii vin în ajutorul conducătorilor de joc.
„La Cupele Mondiale la care am participat, regulile FIFA spuneau că arbitrii pot fi atât asistenți, cât și centrali. Urma să se stabilească anume cine pe ce post va conduce. Asta până în 1990, astăzi nu mai e așa. Acum arbitrii vin cu o echipă întreagă, cu tot cu cei care sunt la VAR. Arbitrii au condiții fizice excepționale, sunt la fel de rapizi din primul până în ultimul minut, chiar și dacă sunt prelungiri. Sunt efectiv la nivelul jucătorilor. Acum arbitrii sunt profesioniști, nu trebuie să lucreze, primesc mulți bani. Eu când am arbitrat eram profesor de sport. Lucram de dimineața de la 7.00 până la ora 13.00. Dar lucram și după, pentru că profesorii nu câștigau nici în Israel foarte mulți bani“, a mai spus Klein.
Fostul arbitru a fost, totuși, și privilegiat. „În 1972, pentru că era important să reprezint țara la nivel mondial, și pentru că aveam de făcut antrenamente, de două-trei ori pe zi, ministrul Sportului din Israel a făcut demersuri să nu mai trebuiască să predau la școală. Mi-a dat un post de inspector. Făceam programul pentru profesori, nu aveam prea multe de făcut. Așa am putut să plec în Argentina cu o lună înainte de începutul Campionatului Mondial, dar am continuat să primesc salariul. Așa că am fost ajutat“, a completat Klein.
Cât despre VAR (arbitru asistent video), Abraham Klein susține că e cel mai bun lucru pe care l-a putut face FIFA: „Nu se mai poate întâmpla ca cineva să mai câștige cu un gol cu mâna, precum cel dat de Maradona. Tehnologia de linie e fantastică, nu există întrebare dacă mingea e afară sau înăuntru. Tușierului îi era imposibil să vadă totul, regula spune că e gol dacă trece mingea 100%, nu 98%. Asta nu poate vedea ochiul. Chiar și cu video pot apărea discuții. Acum, VAR ajută arbitrul. Odată cu tehnologia, e posibil ca arbitrul să dispară“.
Ambasador al Muzeului FIFA
Astăzi, Abraham Klein este ambasador al Muzeului FIFA de la Geneva (Elveția). A fost invitat de către FIFA la Campionatul Mondial de Fotbal din Qatar, chiar dacă cetățenii din Israel nu sunt primiți în această țară musulmană. De altfel, ca reprezentant al Israelului, Abraham Klein spune că a avut multe avantaje, dar și dezavantaje.
„În țările din Europa de Est nu am putut arbitra, în țările arabe nici acum nu se pot duce arbitri din Israel. Dar am fost peste tot în lume, până și în Alaska. În Qatar am fost desemnat ambasador al Muzeului FIFA, căruia i-am donat peste o sută de obiecte, printre ele și cartonașul pe care am notat golul lui Maradona“, a mai spus Klein.
Abraham Klein este și acum într-o condiție fizică de excepție: are 62 de kilograme, la fel cât a avut și în perioada în care a fost arbitru. Dar spune că a dus mereu o viață ordonată. Nu a pierdut niciodată nopțile, a avut grijă la alimentație și a făcut sport mereu. Merge zilnic la bazinul de înot, însă nu mai poate alerga din cauza operațiilor pe care le-a avut la genunchi.
„Nu mănânc mult, dar mănânc bine. Nu mănânc prăjeli, nu mănânc creme, nu mănânc pizza. Dar mănânc multe legume. Nu mă vezi niciodată într-un bar și sunt seri în care la ora 9.00 seara deja dorm. Dar mă trezesc foarte devreme, la ora 5.00“, a subliniat Abraham Klein.
România și Israel, la poarta EURO 2024
Întâmplarea face ca acum România să se lupte tocmai cu naționala statului Israel pentru a ajunge la EURO 2024 din Germania.
„Amândouă au avut noroc la tragerea la sorți. După părerea mea, echipa noastră nu e una de nivel foarte ridicat. E adevărat că nici România nu are o echipă strălucită. Dar este cea mai ușoară grupă. Categoric Elveția va termina pe primul loc, e cea mai bună echipă. Cine va fi a doua? Ori România, ori Israel. Ambele echipe au șanse. În 1970, Israel a avut o echipă foarte bună. S-au calificat pentru prima și ultima dată la un Mondial, unde au făcut 0-0 cu Italia, au făcut 1-1 cu Suedia și au pierdut un singur joc, 2-0 cu Uruguay. Avem un jucător care evoluează la Fulham, în Anglia, Monor Solomon, cred că e cel mai bun. Mai sunt jucători buni, dar nu joacă la cel mai înalt nivel“, a mai spus fostul arbitru.
Se încarcă comentariile...
