Jackie Ionescu, „profesorul“ de fotbal, la 80 de ani: „Din iubirea Anei Pauker cu mumia lui Lenin s-a născut Dinamo, în 1948“

Publicat: 16.07.2016 09:39

Ultima actualizare: 10.08.2022 22:00

Ion V. Ionescu (80 de ani), fostul antrenor al echipei Poli Timişoara, a rămas în analele fotbalului românesc pentru refuzul „blaturilor“ cu Dinamo şi Steaua. Jackie Ionescu este singurul antrenor din România care a pregătit echipe în toate eşaloanele fotbalistice, de la campionatul comunal, judeţean, orăşenesc, Divizia C, B, A, lot naţional, copii, juniori şi tineret.

Ion V. Ionescu este, fără îndoială, cel mai cunoscut antrenor de fotbal din zona de vest a României. I se spune Jackie. Culmea, nici măcar el nu ştie de unde i se trage porecla. „Poate de la nevoia de a fi cosmopolit în Timişoara“. S-a născut într-un sat din judeţul Timiş, la Crai Nou, a jucat fotbal, dar nu a avut norocul să o facă la nivel foarte înalt, aşa că a decis să înveţe, ca apoi să predea fotbalul şi altora. La 24 de ani era deja antrenor. Este un simbol pentru Politehnica Timişoara şi pentru oraş. Mai presus de rezultate, în sufletul suporterilor alb-violeţi a contat verticalitatea lui Jackie Ionescu şi lupta dreaptă împotriva fostelor echipe departamentale.

De numele său se leagă şi una dintre cele mai mari performanţe ale echipei Poli, câştigarea Cupei României în anul 1980 (echipa alb-violetă a mai câştigat acest trofeu în 1958), iar apoi eliminarea echipei Celtic Glasgow din Cupa Cupelor.

În luna mai, „Profesorul“, cum i se mai spune în Timişoara, a împlinit 80 de ani. Un prilej numai bun pentru a sta „la givan“ (n.r. – a sta de vorbă, în grai bănăţean), de a depăna amintiri despre lumea din altă lume, despre fotbalul de odinioară.

„Weekend Adevărul“: Nici nu ştiu cu ce să începem acest interviu. Poate că ar fi bine să o luăm cu începutul, cel din satul timişean Crai Nou...

Jackie Ionescu: Destul de corect. Să începem cu începutul. M-am născut în satul Crai Nou, care ţine de comuna Rudna, în judeţul Timiş. E cunoscută Rudna pentru conacul contelui sârb Nicolici. Rudna era sârbesc, dar satul alipit de Rudna, Crai Nou, este un sat colonizat de către moţi, acum 70 de ani, format exclusiv din populaţia venită în pribegie din Apuseni.

Să înţeleg că sunteţi moţ?

Nu sunt moţ. Părinţii mei nu sunt veniţi din Apuseni. Tata este din zona Găeşti, din judeţul Dâmboviţa, dar nu a stat prea mult pe-acolo, a venit la o şcoală agricolă în Banat, la Lugoj. Mama e din zona Lugoj, de la Bujoru. Dar amândoi aveau servicii la Rudna-Crai Nou în anii ’20-’30. Tata era agronom, mama- învăţătoare.

Aţi trăit din plin multiculturalismul bănăţean alături de vecinii sârbi?

Eu am trăit exclusiv în Rudna, printre sârbi. M-am născut la Crai Nou, dar tata a făcut o casă la Rudna. A fost frumos. Noi aveam o casă îngrijită, lângă gară. Aveam pomi fructiferi, o vie foarte bogată, un mic lac cu peşte, a fost o viaţă idilică de ţară înainte de Al Doilea Război Mondial, cu prieteni sârbi, cu prieteni unguri, cu prieteni români. Eram toţi aceiaşi, nu se punea problema de neînţelegeri.

Profesorul Ion V.Ionescu

Când v-aţi mutat la Timişoara?

În 1943. Începusem şcoala. Tata a găsit loc de muncă la primăria din Timişoara, iar mama – la Şcoala Generală nr. 8. Acolo am fost şi eu, dar mama nu mi-a fost învăţătoare. Ne-am mutat în zona Iosefin, o zonă centrală, foarte dezvoltată, altă zonă foarte multietnică. Sârbi mai puţini, foarte mulţi unguri, nemţi, evrei. Am fost vecin, la câţiva metri, cu Iolanda Balaş. Asta ca să-mi ridic cota un pic. Aveam şcoala alături. Liceul l-am început la „C.D. Loga“. Până în clasa a V-a, până în ’46. Apoi, m-am mutat la Liceul Clasic de lângă casă, era un liceu umanist de mare valoare. Se făceau limbile clasice, dar şi engleză, franceză, inevitabil limba rusă. A fost o şcoală cu profesori foarte valoroşi. Inclusiv cu sală de educaţie fizică foarte bine dotată. A fost o şcoală avangardistă care m-a format pentru mai târziu.

Între timp aţi început să jucaţi şi fotbal?

Da, jucam. Jucam fotbal încă din Rudna. În faţa casei aveam un mic maidan, unde jucam cu copiii, cu mingi de cârpă, mingi confecţionate, era fotbalul folcloric de ţară.

TEHNICĂ SPECIALĂ PENTRU MINGILE DE CÂRPĂ

Poate că celor de azi le este greu să-şi imagineze, dar erau vremuri în care se juca fotbal cu minge de cârpă. Cum se confecţionau şi cum se juca cu ele?

Pe atunci astea erau condiţiile. Mingile erau umplute cu câlţi, ciorapi şi cu ce mai găseam pe acasă. Nu se putea concepe pe atunci o minge adevărată. Mingile noastre erau sferice, se puteau lovi, dar aveai nevoie de o tehnică specială pentru a construi acele mingi. Noi ştiam să construim o minge de cârpă. Într-un ciorap aglomeram materiale moi, în general câlţi. Nu se putea sparge, dar se rupea sfoara cu care se lega. Exista o împletitură, cu o tehnică deosebită. Ieşea o minge sferică, cât o minge de handbal, foarte bine legată. Era unica noastră minge şi cu ea jucam un fotbal extrem de entuziast şi de angajare.

Jackie Ionescu în 1992

Dar când aţi lovit o minge de fotbal adevărată?

A fost la Timişoara. Atunci când am venit la „Loga“, la liceu. Nu era chiar a noastră. Dar prima minge adevărată pe care am văzut-o era în 1943, la primul meci pe care l-am văzut, pe stadionul CFR, atunci se chema „Banatul“, între Politehnica Timişoara şi Mica Brad, un meci de Divizia B. Un meci cu galerie, cu echipe foarte bune. E momentul în care se naşte Poli cea de performanţă, continuând-o pe Ripensia. Aveam 7 ani atunci.

„L-AM VĂZUT JUCÂND PE BINDEA ÎN INTERBELIC“

I-aţi văzut jucând pe cei de la Ripensia, echipă care a câştigat patru titluri naţionale şi două Cupe, în anii interbelici?

Sigur că da. L-am văzut jucând pe Bindea (n.r. – Silviu), internaţional român care a participat la campionatele mondiale din 1934 şi 1938. Era o extremă dreaptă de mare viteză. Aproape că nu are comparaţie în fotbalul de după război. Avea o agresivitate şi duritate de fundaş. Imposibil de stăpânit. I-a chinuit pe toţi fundaşii cu care juca. Într-un meci disputat cu Ferencvaros Budapesta, a avut altercaţii fizice cu fundaşul lor, aici la Timişoara, în Cupa Europei Centrale. S-a lăsat cu durităţi extreme. Bindea a fost despăgubit în urma unui proces intentat jucătorului advers. Ştiu că din banii câştigaţi, nea Silviu şi-a făcut o vilă în Timişoara.

Se poate spune că Poli a preluat ceva din fotbalul practicat de Ripensia?

Categoric! Mai ales că mulţi jucători de la Ripensia au trecut la Poli, după ce echipa lor s-a desfiinţat. Poli a continuat fotbalul cult, dezvoltat de Ripensia. Nu a mai făcut trecerea de la fotbalul primitiv, rudimentar, a intrat direct într-un fotbal avansat, prin jucătorii ex-Ripensiei: Mioc, Andreescu, Marcu, Zombori, Bagiu, Munteanu şi încă câţiva care au încheiat episodul Ripensia.

Ştiu că pentru Poliişti, pe primul loc era învăţătura, toţi erau şi studenţi. Cum se împăca fotbalul cu şcoala?

Spiritul studenţesc al Politehnicii s-a format în urma luptelor şi a adversităţii cu cei de la CFR Timişoara, de la începutul anilor ’50. Realmente, echipa era studenţească. Politehnica era echipa considerată a intelectualităţii burgheze din Timişoara, iar CFR-ul – echipa proletară, a clasei muncitoare din oraş. Se făcuse o discriminare politică inutilă. Fotbaliştii erau prieteni buni, publicul striga doar „Haide, CFR!“ şi „Haide, Poli!“. Nu exista altă rivalitate. Era o armonie.

Jackie Ionescu pe coperta unei cărţi de fotbal, alături de Cornel Dinu

A JUCAT ÎN „CAMPIONATUL DESCULŢILOR“

Să revenim la copilăria dumneavoastră. Aţi ajuns pe maidan, la Poli. Ce vârstă aveaţi?

Poli m-a legitimat în 1946 (n.r. – avea 10 ani). M-a văzut Marcu, care mi-a zis să aduc două poze şi certificatul de naştere, pentru legitimaţie. Înainte am jucat în „Campionatul desculţilor“. Un ziar local a iniţiat această competiţie extraordinară. Toate echipele jucau desculţe. Erau sute de echipe, pe mai multe serii. A ţinut doi ani „Campionatul desculţilor“. Concomitent, am început şi la Poli. Acolo am urmat toţi paşii: mai întâi la copii, juniori, apoi tineret. Am fost antrenat de foşti jucători de la Ripensia, cărora le-am preluat spiritul, concepţia, ideile. Mă regăsesc în tot ce îmi spunea Silviu Bindea, al cărui elev preferat am fost, Vasa Deheleanu şi alţii. Involuntar, am dus mai departe spiritul Ripensiei. Primele impresii tehnico-tactice preluate atunci le-am retransmis mai târziu ca antrenor. Jocul tehnic, super-organizat, combinat, în viteză, agresiv, toate le-am cultivat în concepţia mea de antrenor.

Totuşi, de ce nu aţi reuşit să vă impuneţi ca jucător la seniori?

A fost un fiasco la echipa mare. Nu am reuşit să promovez în 1954, la 18 ani. Echipa mare avea doi mijlocaşi pe care nu puteam să-i scot din echipă: Cojereanu şi Marcu. Jucători de valoare naţională. Am şi jucat vreo trei meciuri. Unul chiar cu UTA, în care a trebuit să-l marchez chiar pe Petschovschi. Bindea îmi spunea: „Când te întâlneşti cu Ciolo, (n.r. – porecla lui Petschovschi), îi pui o talpă! Înainte să atingi mingea“. Am intrat în teren. Petschovschi i-a spus lui Bindea, pe ungureşte, să-mi spună să stau cuminte. Mi-a pus el o talpă de m-a lăsat într-un picior.

Scurtă lecţie de istoria fotbalului cu Jackie Ionescu

Că tot vorbim de Ripensia, după desfiinţarea acestei echipe, Timişoara nu a mai câştigat niciodată un campionat. Cum e posibil aşa ceva?

E o întrebare complexă, cu multe posibile explicaţii. Mai întâi că Ripensia – înainte era Chinezul – era o echipă care s-a autodezvoltat în Timişoara, devenind cea mai bună echipă din România pe un tărâm pe care nu avea adversari. Mai erau, în Bucureşti: Venus, Unirea Tricolor şi încă câteva echipe, dar mult sub nivelul Ripensiei. Cele două echipe din Timişoara, Ripensia şi Chinezul, aveau avantajul unei influenţe vestice. Chinezul avea un contact direct cu fotbalul maghiar, iar Ripensia se dezvoltase în fotbalul românesc, dar şi ea cu influenţe cosmopolite prin jucători. Timişoara a jucat fotbal înaintea Bucureştiului, încă din anul 1899. Existau terenuri, exista şi public, faţă de Bucureşti, unde prima minge de fotbal a fost adusă de un student francez. Chinezul şi Ripensia au câştigat tot ce era de câştigat, iar adversarii lor principali erau tot echipe din zona vestică.

Fotbalul din Capitală se schimbă, însă, după război, odată cu apariţia echipelor departamentale, nu-i aşa?

Şi în Bucureşti se desfiinţează Venus şi Unirea Tricolor. Sau se transformă. Apar, în ’48, cele două echipe militarizate. Cu o structură de forţă, care transferă jucătorii cei mai buni din Bucureşti şi din toată ţara, îşi formează echipe foarte bune şi opresc din dezvoltare echipele din ţară. Poli ar fi câştigat campionatul fără Steaua şi Dinamo. Dezavantajul celor de la Timişoara este că în 1945 se înfiinţează şi UTA, formată de baronul Neumann, printr-un sistem de transferări internaţionale. Toţi jucătorii erau străini, cei mai mulţi maghiari. Aşa se formează acolo o echipă formată din Marki, Vas, Farmati, Bacuţ, Pall, Petschovschi, Adalbert Kovacs, Bonyhadi, Stibinger. Niciun român, toţi maghiari, unii au jucat în naţionala Ungariei, aveau o exprimare tehnică foarte ridicată. Aşa se face că, înainte să intre în rol Steaua şi Dinamo, UTA câştigă câteva campionate în ţară. UTA a bătut tot vreo cinci campionate.

Pe banca echipei Poli în 1973

Se poate spune că echipele departamentale din Bucureşti au omorât fotbalul din vestul ţării?

Reuşesc să dizolve fotbalul de aici, prin transferurile pe care le-au făcut la Bucureşti. În prima fază, se juca cinstit, dar erau două selecţionate: Steaua şi Dinamo, ca atare puteau să-şi permită să joace şi cinstit. Apoi s-au impus echipele militarizate în forţă. Din iubirea Anei Pauker cu mumia lui Lenin s-a născut Dinamo, în 1948.

FOTBALUL, UN VEHICUL DE IMAGINE

Dar ce satisfacţie puteau avea prin câştigarea meciurilor şi campionatelor prin necinste?

Fotbalul a fost politizat. Fotbalul era o prioritate politică, după modelul sovietic. Se impunea să se creeze un model, un exemplu, o imagine a Armatei şi Securităţii, puterea lor, inclusiv prin fotbal. Acest sport era un puternic vehicul de imagine, aşa că s-a pedalat din plin. Nu e mai puţin adevărat că s-au creat condiţii superperformante la Steaua şi la Dinamo. Cu timpul au devenit cluburi polisportive de nivel internaţional.

A urmat o perioadă în care Steaua şi Dinamo transferau tot ce era mai valors?

Asta a fost politica lor, să transfere tot ce era mai valoros în ţară, nu doar la fotbal. Erau transferuri forţate, la toate sporturile. ILSA Timişoara, campionă naţională la polo, a fost transferată la Dinamo. Toată echipa. S-a desfiinţat, pur şi simplu. Tot aşa echipele de handbal. În ’45-’50, Timişoara era campioană la aproape toate sporturile. La polo, la handbal, la rugby, la volei – aveam o echipă formată numai din internaţionali, baschet băieţi, handbal fete, atletism – Iolanda Balaş, Eugen Szoter, Eugen Lupşa. Apoi au mutat în Bucureşti tot atletismul. Lupte, box, înot, scrimă. În câţiva ani ne-au transferat toţi sportivii de mare valoare la Dinamo şi la Steaua. Ne-au lăsat goi! Nu am rămas cu mai nimic.

Nu am avut resurse să renaştem?

Am început să ne redezvoltăm prin apariţia Liceului Sportiv, am mai produs ceva şi la atletism, dar imediat erau luaţi la Bucureşti: Edith Treybal, Zoltan Vamoş, Ana Şerban. Timişoara continua să producă, aproape inexplicabil, în condiţii materiale precare, fără investiţii. Era o cultură pentru sport. Era şi o cultură de public, exista un entuziasm al oraşului care energiza sportivii, jucătorii, antrenori de mare valoare. Fac o paranteză: ştiaţi că ultimul preşedinte al Ripensiei a fost unchiul meu, Coriolan Băran? El a fost de patru ori primar al Timişoarei, a fost prefect o dată, om politic de mare valoare.

Acum înţeleg cum aţi ajuns la fotbal...

În niciun caz prin el, dar m-a influenţat că se discuta mult de fotbal. Mereu îmi spunea cum îl chema pe Silviu Bindea la primărie, şi îi spunea «Măi Silviule, dacă tu nu joci, eu nu-ţi dau ţie bani!».

Finala Cupei României Steaua-Poli, 1980

Puteţi să reluaţi ideea cu Ripensia?

Spuneam că Ripensia a furnizat antrenori şi Politehnicii şi CFR-ului, până prin anii ’50-’60. Burger, Zoltan Beke, Nicolae Kovacs, Silviu Bindea, Graţian Sepi, Vasile Deheleanu, toţi foşti mari internaţionali au antrenat la Poli, de la copii la juniori, la seniori. Şi eu i-am avut pe unii dintre ei antrenori. Ei au transferat nu numai spiritul Ripensiei, ci şi concepţia de joc a Ripensiei. De aceea spun că s-a continuat cu fotbalul cult, s-a jucat un fotbal dezvoltat, pe care probabil că ţara l-a preluat de aici de la Timişoara.

„Mi-a plăcut enorm la ţară, derby-urile erau extraordinar de frumoase“

„Weekend Adevărul“: Cum, necum, aţi ajuns şi dumneavoastră în Capitală, pentru facultate. Cum a fost alegerea asta?

Jackie Ionescu: Mutându-mă la Sportul Studenţesc, atunci se numea Ştiinţa, în Divizia B, mi-au oferit şi promovarea la facultate. Am fost mulţumit în Bucureşti. Student, jucător la Sportul, diverse facilităţi. Bucureştiul mi-a plăcut foarte mult, în perioada 1955-1960. Rămân şi acum cu nostalgia Bucureştiului. Şi facultatea mi-a plăcut foarte mult. Nu pot să uit stadioanele de pe Republicii, „23 august“, „Dr. Staicovici“, din Regie, totul a fost foarte frumos. Şi promoţia, colegii de la facultatea de fotbal. Ştiinţa nu-şi dorea promovarea, era linişte. Era o echipă de cartier, boemă. În ultimul an am jucat la Divizia C, la Victoria Bucureşti, să pot termina facultatea. Am terminat cu 9,70.

JACKIE: UN NUME FRUMOS ŞI PERICULOS

După facultate aţi revenit la Timişoara?

Înainte să revin la Timişoara, am fost ofertat de Cornel Drăguşin, de la Progresul. Însă am preferat să încerc să mă întorc la Timişoara. Mult mai târziu aveam să devin antrenor la Progresul. Interesant este că Eugen Mladin a semnat ca antrenor cu Poli Timişoara, iar acesta m-a luat antrenor secund. El dorea să şi joc, dar n-am jucat. Nu aveam dispoziţie să lupt să intru în echipă. Mă tenta şi postura de antrenor. M-am lansat la 24 de ani ca antrenor secund. După un an, m-am dus la juniori, unde am format o generaţie din care am promovat 14 jucători in Divizia A.

Finala Cupei României Steaua-Poli din 1992

De unde vă vine porecla „Jackie“?

Nici eu nu stiu, din fotbal de la liceu, din nevoia de cosmopolitism de pe timpul ăla, de a avea pe lângă prenumele românesc, şi unul cosmopolit. Ion nu a fost transformat în Jean, nici în Ivan, ci în Jackie. Pe timpul ăla era nu doar frumos, ci şi periculos acest nume. Dar mi l-am asumat.

Citește și: Laboratorul-minune din Galaţi: locul unde studenţii devin specialişti în alimentaţie încă de pe băncile facultăţii

La un moment dat aţi fost şi antrenor, şi profesor universitar. Nu erau în conflict de interese cele două funcţii?

Ba da. Spre norocul meu, nu exista atunci DNA. Eram antrenor şi profesor universitar în Timişoara. Eram clar în conflict. Şi în cariera universitară am urmat toţi paşii. Am fost asistent, lector, conferenţiar şi am încheiat ca profesor universitar în 2006.

Ştiu că aţi antrenat aproape în toate eşaloanele fotbalistice din ţară.

Sunt singurul antrenor din România care a antrenat în toate ciclurile de campionate şi la toate nivelurile. De la campionatul comunal, judeţean, orăşenesc, copii, juiori, tineret, Divizia C, Divizia B, Divizia A, lot naţional. Mi-a plăcut enorm la ţară, derby-urile erau extraordinar de frumoase.

INTERZIS SĂ ANTRENEZE ÎN DIVIZIA A

Nu aţi fost niciodată ofertat de Steaua sau de Dinamo?

Mai târziu, m-a solicitat Dinamo. Eram pe lista lor. Ceruse comandantul din Timişoara dosarul meu. Colonelul care se ocupa de dosarul meu mi-a spus că mi-a făcut un referat foarte bun. Nu am aflat de ce nu m-au cooptat. Dar nici nu voiam să mă duc. Nu am regretat nimic. Mai ales că familia mea avusese probleme cu ei. În anii ’60, după absolvire, eram interzis ca antrenor prin Federaţie. Din cauza originii nesănătoase, familie de burghezi. Mi-a venit comunicat de la federaţie că nu am voie să antrenez în Divizia A. Eu şi Constantin Lache, de la handbal, eram interzişi. Mi s-a dat drept să antrenez doar copii şi juniori. M-am dus la federaţie şi am obţinut cu greu dreptul să pot antrena. Tata, prin ’74, a avut probleme juridice grave cu Securitatea. Era în faza de arest. Avea dosar de Securitate, a fost anchetat.

În 1980, aţi obţinut cel mai bun rezultat cu Poli, câştigarea Cupei României.

Era o echipă foarte bună. Era construită de mine. Mi s-a spus că trebuia să fac o echipă care să aducă faimă judeţului şi Institutului Politehnic. Puteam cere jucători şi condiţii materiale. S-a realizat proiectul, cu jucători din toată ţara aduşi într-o vară. 12 jucători mi-au adus. Integrare completă, facultate, condiţii sociale şi profesionale. Cu această echipă am câştigat Cupa, am eliminat Celticul (n.r. – Celtic Glasgow) şi am mai continuat câţiva ani, cu două finale. În ’80, nu ne puteam bate la titlu cu Steaua, Dinamo şi Craiova. Erau echipe fantastice. Steaua şi Dinamo jucau campionatul şi în culise, din greu. Nu puteam rivaliza cu ei. Între ’74 şi ’83 am prins patru finale de Cupă, era o competiţie unde se putea juca. Una am câştigat, trei am pierdut.

POLI „NICHIŞOARA“ A ELIMINAT CELTIC GLASGOW

Cum a fost acel meci de pomină cu Celtic Glasgow?

Am jucat cu o echipă foarte puternică. Înainte de meci, ni s-a organizat un turneu pregătitor la Barcelona, unde am jucat cu Espanyol şi Zaragoza şi cu o echipă din Mexic. Era primul turneu internaţional pentru noi. Celtic câştigase înainte Cupa Campionilor. Ei spuneau că joacă cu Poli „Nichişoara“. Aşa apăream în programele lor. La Glasgow am pierdut la limită, cu 2-1. Aveam o echipă maturizată şi inteligentă. Acasă, am organizat bine returul, cu 60.000 de spectatori în tribună. A fost golul calificării marcat de Dan Păltinişanu, în minutul 83. Seara, la banchetul de la Hotel Continental, a ieşit cu scandal.

Poli-Celtic Glasgow - 1980

Cum aşa?

Antrenorul Celticului a cerut socoteală arbitrilor pentru nu-ştiu-ce, arbitrii greci erau foarte mândri şi nu au acceptat niciun fel de observaţii, aşa că la primele replici mai dure, a avut loc şi un schimb de pumni. Antrenorul Celticului, Billy McNeill, a fost trimis la podea. A primit şi un an suspendare. Meciul următor ne-a eliminat West Ham United. S-au pregătit foarte bine pentru meciul cu noi. Au aflat de capacitatea noastră, şi-au asigurat şi arbitrul. Acolo a fost 4-0 pentru ei, aici am bătut cu 1-0.

Aţi trecut la Corvinul, unde a existat o frumoasă generaţie. Ce amintiri aveţi de acolo?

La Corvinul am avut o echipă magnifică. A fost cea mai frumosă şi talentată generaţie din cariera mea. Klein, Mateuţ, Gabor, o generaţie de supertalente. S-au format din mâinile lui Ion Pătraşcu, un antrenor de juniori. Trebuie să spun că s-a dezvoltat această echipă în simbioză cu Mircea Lucescu. Apoi, această frumoasă generaţie i-a fost funizată lui Lucescu, în stare de finisaj. Înainte au plecat Rednic şi Andone, apoi Mateuţ şi Klein. Iar în 1986, s-a destrămat echipa. Noi am câştigat în campionatul din ’85 toate meciurile de la Hunedoara cu trei goluri în sus. Am reuşit să stric relaţiile Corvinul-Dinamo, bătându-i acasă şi făcând egal în deplasare, în ciuda înţelegerii dintre cele două cluburi. Ambele făceau parte din marea „cooperativă“. Atunci mi-am stricat relaţia cu Dinamo, neacceptând colaborarea pe seama rezultatelor. M-am întors la Poli, care retrogradase, dar am reuşit din nou promovarea.

Povestiţi-ne de acel meci Poli-Dinamo, din 1988, când aţi reuşit să câştigaţi la Timişoara, dar a venit retrogradarea la finalul campionatului.

A fost un meci pe care noi l-am câştigat împotriva voinţei tuturor. Nefericitul meci ne-a dus la retrogradare. După meci, Mircea Lucescu a spus că vom retrograda. Aşa a fost. Mai mult nici nu vreau să dezvolt. Dinamo a pierdut campionatul atunci din cauza acestui meci. Ei câştigau tot. După meci ştiam că vom avea zile grele, am plătit pentru victoria noastră de orgoliu şi demnitate timişoreană.

Corvinul Hunedoara - 1985

„Cooperativa era un fel de prostituţie sportivă“

Aţi fost iubit de suporterii din Timişoara tocmai pentru înverşunarea dumneavostră împotriva „cooperativei“. Cum funcţiona cooperativa?

Cooperativa a fost formată mai întâi din toate echipele Dinamo. Dinamo Bucureşti, Victoria Bucureşti, Flacăra Moreni, plus echipele asociate din ţară: Bacău, Universitatea Cluj, Corvinul Hunedoara, Farul Constanţa. Erau echipele asociate familiei Dinamo. De cealaltă parte, era grupa asociată familei Steaua. În frunte cu Steaua Bucureşti, FC Olt, ASA Târgu Mureş. Între cele două tabere era rivalitate. Echipele din Divizia A erau fie cu Dinamo, fie cu Steaua. Noi nu am vrut să ne asociem cu nimeni. Noi şi Rapidul. În rest, nu mai bag mâna în foc pentru nimeni. Dar am plătit. Ne-au luat jucătorii, rezultatele uneori, tot. Eu am fost total ostil reciprocităţilor în care echipele îşi cedau punctele. Era un fel de prostituţie sportivă. Era inacceptabil pentru demnitatea unui antrenor şi a unui oraş ca Timişoara. Am refuzat categoric.

Cum se făceau aceste „blaturi“?

Conducătorii erau şantajabili. Toţi aveau pe conştiinţă ceva. La un meci cu Victoria Bucureşti au venit cu câteva mandate de arestare. S-a ajuns acolo încât conducătorii mei să mă roage să cedez meciuri. Trebuia apoi să îmi păzesc jucătorii de proprii conducători. Cu unii se vorbea înainte. La toate echipele pe unde am antrenat, aveam jucători care făceau figuraţie pe teren la aceste meciuri cu Dinamo sau Steaua.

După Revoluţie, în 1992, aţi ajuns din nou într-o finală de Cupă, pierdută cu Steaua, la penalty-uri. Cum a fost acel meci?

Am pierdut pe mâna arbitrilor. Ştiu că în minutul 90, Rosenblum a scăpat cu portarul, Doboş l-a faultat în careu, se impunea clar 11 metri. Artitrul a dat drumul la joc. Atunci eu am protestat, am decis să plec de pe teren, m-am dus în tribune. Arbitrul a spus că oricum mă dă afară. Prelungirile le-am prins în tribună. Nu am făcut eu lista celor care vor executa penalty-urile, s-au ales singuri jucătorii. S-au ales numai fundaşi, fireşte au ratat.

Jackie Ionescu alături de Ramon Mendoza, fostul preşedinte al clubului Real Madrid

Credeţi că Steaua şi Dinamo trebuiau desfiinţate după Revoluţie?

Aici trebuie să clarificăm ceva. După Revoluţie, atât Steaua, cât şi Dinamo şi-au schimbat statuturile. Ele au ieşit de sub tutela ministerelor. Nu imediat, dar încet au început să devină echipe civile şi civilizate. S-a putut juca şi împotriva Stelei, şi împotriva lui Dinamo. Nu mai poţi să vorbeşti de persecuţie. Şi conducerile lor s-au transformat în conduceri civile. Cred însă că Dinamo şi Steaua trebuiau să îşi schimbe imediat numele. După ’90 sunt alte echipe.

Cum a decăzut fotbalul românesc

A venit privatizarea şi în fotbal. Cum a fost fotbalul românesc de după Revoluţie?

Fotbalul a început lent să decadă. Odată cu demolarea bazei economice a ţării. Întreprinderile finanţau echipele. Când s-a desfiinţat Fabrica de Textile din Arad, a dispărut UTA. Odată cu desfiinţarea Siderurgiei Hunedoara, a dispărut şi Corvinul. Şi tot aşa. Poli era susţinută de Ministerul Învăţământului, de unde a dispărut finanţarea. Echipele au rămas în aer şi am fost nevoiţi să întindem braţele spre investitorii strategici. Timişoara l-a aşteptat cu braţele deschise pe italianul Claudio Zambon, primul investitor strategic. Mai departe ştiţi ce s-a întâmplat. Al doilea a fost Marian Iancu, care a şi confirmat prin rezultate. Nu comentez şi nu analizez sursa investiţiei. Dar a fost imensă, puternică, eficace. Spun asta pentru că am fost aproape doi ani director tehnic cu Iancu. Un om de valoare din punct de vedere fotbalistic. Înţelegea fotbalul. Ar fi fost un antrenor priceput. Dar nu se băga. A făcut o echipă de nivel european. Vorbeam la telefon câte două ore pe zi, el stătea la Bucureşti. Când venea la Timişoara, stăteam ore întregi la discuţii. Totul a fost de nivel european, totul era perfect. Odată cu venirea domului Chivorchian, eu m-am retras.

Citește și: Constănţean martor la evenimentele din Turcia: „Curgeau şovoaie de oameni pe străzi. Toată noaptea am auzit cum cădeau bombe“

Cum de nu a câştigat Poli campionatul în era Iancu?

Eu realmente nu am înţeles de ce. Puteam bate pe oricine. Nu am înţeles de ce nu am bătut în ultimul meci, pe teren propriu, cu Galaţi. Următorul an, nu am înţeles de ce a pierdut cu Urziceniul, aici. Nu am înţeles de ce a pierdut finala cu Rapid. Şi nici finala de la Cluj. Nu le-am înţeles! A fost un an în care Poli a pierdut titlul pentru că a fost depunctată de federaţie.

Cu Benito Floro după meciul Poli-real Madrid din 1993

Cum comentaţi EURO 2016?

Fotbalul românesc este la nivelul economic pe care îl are ţara. Punctul nostru obţinut la aceste europene este în grafic. Este exact ceea ce putem acum. Albania a făcut progrese importante, mai multe decât noi. Albania are toţi jucătorii titulari în campionatele vestice. Are un antrenor străin de valoare. Are genetic o altă motivaţie mai puternică, are datoria de a se afirma în Europa. Se justifică motivaţia lor superioară. Fiecare ediţie de europene prezintă o surpriză. Grecia a câştigat de pe ultimul loc. A fost Danemarca, ajunsă după excluderea Serbiei. Acum am avut Islanda şi Ţara Galilor. Există echipe care răbufnesc. Au o singură tragere. Şi islandezii joacă în alte campionate puternice. Au şi motivaţia de a învinge superiorii. Noi nu avem această motivaţie. Noi ne considerăm superiori cuiva, dar nu ştiu cui, că nu avem cui! Uite şi Ungaria. Ne-am uitat cu teamă mare la unguri până acum 25 de ani. Ne băteau cu regularitate. După care i-am bătut noi 20 de ani. Acum e ciclul lor. Dar Ungaria a făcut paşi mari spre reorganizare acum zece ani. Noi nu am început-o încă! ;

„Pe fiul meu l-am orientat spre şcoală“

Ştiu că aveţi un băiat. A jucat vreodată fotbal? Cu ce se ocupă?

Băiatul meu a terminat Facultatea de Electrotehnică la Timişoara şi Facultatea de Management la Edinburgh, în Scoţia. Nu a jucat fotbal. L-am orientat spre şcoală. A făcut toate sporturile posibile: înot, handbal, baschet, a făcut karate de performanţă. Este un tip dezvoltat fizic şi intelectual. A lucrat zece ani la Alcatel. Patru ani în Canada, trei ani în Germania, doi ani în Franţa. Apoi s-a mutat în Emiratele Arabe, în Dubai, unde lucrează în management. Acum e acolo. Are o soţie medic, are un băiat de 10 ani, pe care îl canalizează spre tenis şi înot de performanţă. Vine des în Timişoara. Îi facem şi noi anual vizite. Soţia mea a fost profesoară de limba română, absolventă de universitate la Bucureşti. Timp de 20 şi ceva de ani a fost profesoară emerită la Timişoara.

Jackie, Gabriel şi Maria, în Dubai

A scris cărţi de fotbal

Numele: Ion V. Ionescu

Data şi locul naşterii: 2 mai 1936, Crai Nou, comuna Rudna, judeţul Timiş

Starea civilă: căsătorit cu Maria. Are un fiu, Gabriel.

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, specializarea Fotbal, l la Bucureşti, cu nota 9,70.

Cariera de fotbalist: Poli Timişoara (1945-1954), Progresul Sibiu (1955), Ştiinţa Bucureşti (1956-1959) şi Victoria Bucuresti (1959-1960).

Ca antrenor, a câştigat Cupa României cu Politehnica Timişoara, în 1980, într-o finală cu Steaua.

A pierdut o finală de Cupa României, în 1992, la penalty-uri, în finala cu Steaua.

E eliminat din Cupa Cupelor, cu Poli, celebra echipă Celtic Glasgow.

Cariera de antrenor: Poli Timişoara (1972-1975, 1980-1983, 1986-1988, 1991-1992), Jiul Petroşani (1975-1976), CFR Timişoara (1976-1977), UTA (1977-1979, 1996-1997), CSM Reşiţa (1979), Aurul Brad (1983-1984), Corvinul Hunedoara (1984-1986, 1990-1991), Sportul Studenţesc (1988-1990), Progresul Bucureşti (1993-1994).

A publicat mai multe cărţi de fotbal: „Fotbal - Metode şi mijloace de antrenament“ (Ed. Stadion, 1972) - în colaborare cu Angelo Niculescu, „Fotbal - Tactica azi“ - în colaborare cu Cornel Dinu, „Fotbal - Concepţia de joc“ (Ed. Sport-Turism, 1982) - în colaborare cu Cornel Dinu, „Fotbal - Tehnica şi tactica jocului“, „O minge în Babilon“.

Locuieşte în: Timişoara