În timpul Adunării de la Alba Iulia, Timişoara era sub ocupaţie sârbească. În Banat se cere stat independent, iar la Novi Sad unirea cu Serbia
0
În urmă cu 96 ani, când românii se întâlneau la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia pentru a proclama unirea cu Vechiul Regat, situaţia în Banat nu era nici pe departă una calmă.
În decembrie 1918, Timişoara era un uraş stăpânit de armata sârbă. Trenurile şi drumurile erau contolate de soldaţii sârbi ca românii să nu plece la Alba Iulia. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, sârbii, care se considerau câştigători ai războiului, au trecut Dunărea şi au ocupat oraşul Biserica Albă, unde au instaurat administraţia sârbească. A urmat ocuparea celorlate oraşe din Banat.
La 14 noiembrie 1918, sârbii au ocupat Timişoara, iar la 20 noiembrie au ajuns la Mureş şi s-au desfăşurat pe linia Szeged –Lipova. Imediat, comandamentul sârb a preluat administraţia militară a Banatului, a dizolvat gărzile naţionale, iar mai târziu a preluat şi administraţia civilă.
Ajunse la Timişoara, trupele sârbeşti au fost întâmpinate cu amiciţie, ca trupe ale Antantei, aliate României. La scurt timp însă, lucrurile s-au schimbat radical, după ce românii bănăţeni au devenit ţinta predilectă a persecuţiilor noii administraţi.
„La 17 noiembrie, în Timişoara, au intrat primele unităţi militare sârbe. Cu acest prilej, primarul Geml a rugat corpul ofiţeresc să aibă un comportament tolerant faţă de locuitori. Din partea românilor a luat cuvântul Aurel Cosma care a cerut protecţia conaţionalilor săi. Colonelul Colovici a dat asigurări că locuitorii Banatului vor avea parte de un tratament uman”, a povestit istoricul Vasile Dudaş.
Garda civilă a fost dizolvată, ordinea urmând să fie asigurată de poliţişti asistaţi de soldaţi sârbi. Francisc Bee, în calitate de şef al poliţiei timişorene, anunţă populaţia că, în înţelegere cu comandantul sârb, a hotărât că fiecare locuitor putea purta culorile naţionale. O nouă circulară anunţă că cine va insulta sau lovi un militar sârb va fi pedepsit cu pedeapsa capitală.
„Controlând din punct de vedere militar aproape întreaga provincie, autorităţile sârbe au ajuns la o înţelegere cu cele din Timişoara, potrivit căreia ele urmau să deţină puterea militară, iar Sfatul Poporului, puterea civilă”, a mai spus Dudaş.
Otto Roth este instaurat în calitate de guvernator al Banatului, Kalman Jakobi primar al Timişoarei, iar Emeric Tokes în calitate de prefect al comitatului Timiş.
Marea Adunare Naţională de la Novi Sad hotăreşte unirea cu Serbia
Consiliul Naţional din Novi Sad a început pregătirile pentru organizarea unei mari adunări naţionale a popoarelor slave din Bacica, Banat şi Baranya. Nu au luat parte însă reprezentanţii caraşovenilor, cehilor şi slovacilor.
Într-o atmosferă entuziastă, cei 757 de delegaţi din 211 localităţi au hotărât separarea teritoriilor lor de Ungaria şi unirea cu Regatul sârbo-croato-sloven, care se constituie la Belgrad, la 1 decembrie 1918. Consiliul Naţional al Sârbilor şi-a început activitatea la 4 decembrie.
„Otto Roth şi Kalman Jakobi s-au plâns armatei franceze sosită în oraş că în repetate rânduri comandantul trupelor de ocupaţie sârbe le-a cerut demisia pentru a putea instala în locul lor funcţionari desemnaţi de Consiliul Naţional Sârb de la Novi Sad. În cazul unui refuz le-a subliniat că vor folosi forţa”, a mai spus Dudaş.
Otto Roth a reorganizat Sfatul Poporului din Timişoara, urmând să fie transformat într-un Parlament Popular Bănăţean, alcătuit din 150 de deputaţi, câte unul la fiecare 10.000 de locuitori. Organul executiv urma să fie format din 15 persoane.
Otto Roth cere constituirea unui Banat independent
La 20 februarie 1919, autorităţile sârbe intervin în forţă la Timişoara, Sfatul Poporului este desfinţat. Avocatul Martin Filipon a preluat funcţia de prefect, Mihai Jivanovici a preluat comanda poliţiei, iar Reinhold Heegen, din Vârşeţ, a fost instalat la primărie. Această încălcare a Convenţiei de la Belgrad a stârnit reacţie în tot Banatul şi se declanşează greva generală.
Otto Roth se refugiează la Arad de unde propune Guvernului din Franţa să sprijine constituirea unui Banat independent, motivând că în acest fel vor fi aplanate conflictele interetnice şi divizarea zonei.
Iniţial, sârbii au deţinut doar administraţia militară şi au lăsat administraţia civilă pe mâna maghiarilor. Noile autorităţi au trecut la anihilarea sistematică a mişcării naţionale româneşti, la desfiinţarea consiliilor naţionale române şi a gărzilor româneşti. În funcţiile oficiale au fost numiţi tot mai mulţi sârbi. Otto Roth şi reprezentanţii social-democraţilor din rândul minorităţilor maghiare şi şvăbeşti vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare.
Armata colonială franceză preia puterea de la Timişoara
Sârbii duceau în occident o puternică propagandă pentru cauza lor, dorind un Banat aflat sub suveranitate sârbească.
Despre situaţia românilor din Banat sub administraţie sârbească, maiorul Alexandru Dumitrescu raporta Marelui Cartier General Român la 11 decembrie 1918: „În Banat se duce acum o luptă îndârjită asemănătoare cu aceea pe care o duceau ungurii înainte contra românilor. Zilnic se fac internări şi arestări de români din diferite localităţi din Banat şi actualmente Aradul are un mare număr de români din Banat refugiaţi de frica persecuţiei autorităţilor militare sârbe”.
„În 2 decembrie, în oraş, îşi făcuse apariţia primele detaşamente al armatei franceze. Ele aveau în frunte pe generalul Jouinot Gambetta. Eş îşi va stabili punctul de comandă în Palatul Lloyd. Trupele lui Gambetta vor fi înlocuite de unităţi ale Diviziei coloniale nr.11, aflată sub comanda generalului Leon Farret”, a mai povestit Vasile Dudaş.
Între timp în Banat a sosit generalul francez Berthelot, favorabil cauzei românilor. Ca urmare a intervenţiilor acestuia şi ale reprezentanţilor Consiliului Dirigent pe lângă Antantă, s-a decis retragerea treptată a trupelor sârbeşti şi preluarea de către trupele franceze coloniale. Acestea au preluat estul Banatului în ianuarie 1919.
Banatul avea să fie împărţit între Regatul României şi Regatul Serbiei, Croaţilor şi Slovenilor (numit mai târziu Regatul Iugoslaviei), în urma Conferinţei de Pace de la Paris.
Se încarcă comentariile...
