Coordonator de transplant în România: „A dona un organ înseamnă a da unui om viaţă”

Dan Ilincariu este unul dintre cei cinci coordonatori regionali de transplant din ţară. Lui îi revine sarcina de a explica bănăţenilor că moarte unui om drag lor este miracolul pe care alţii îl aşteptau ca să trăiască.

A acceptat să fie cel care urmăreşte îndeaproape ca organele prelevate de la pacienţi în moarte cerebrală să fie transplantate cu succes, pe vremea când acest gen de intervenţii erau foarte rare. Acum este unul dintre cei căruia i se datorează viaţa a zeci de oameni din întreaga ţară.

Sunteţi asistent medical. Ce v-a făcut să alegeţi această meserie?

Întâmplarea. Am dat examen la Şcoala Postliceală în 1990, imediat după ce am terminat armata, asta fiind în septembrie. Examenele la Facultatea de Medicină au fost în august. În septembrie, am terminat armata, am dat examen aici, am intrat, am terminat şcoala după care m-am angajat aici pe Terapie Intensivă, mi-a plăcut meseria şi asta am făcut în continuare. 

Când aţi primit propunerea de a fi coordonator de transplant şi cum s-a întâmplat?

În 2004 a venit la Timişoara doctorul Victor Zota, la vremea respectivă directorul Agenţiei Naţionale de Transplant, împreună cu Rosana Turcu, care la vremea respectivă era coordonator naţional de transplant. Am avut o întâlnire cu profesorul Săndesc şi cei doi din Agenţia Naţională de Transplat. Au venit la Timişoara şi ne-au spus, uite asta este Agenţia Naţională de Transplant, acum s-a înfiinţat, avem nevoie de oameni în spitalele importante care să facă această activitate de coordonare de transplant. Era normal că, fiind începutul, noi nu ştiam exact ce înseamnă asta. Atunci, la propunerea profesorului Săndesc, am acceptat această activitate şi pur şi simplu mi-a plăcut, de la primul caz pe care l-am avut mi-a plăcut această muncă. Probabil că tot o întâmplare m-a adus şi aici.

CLICK PE IMAGINE PENTRU GALERIE FOTO

Care e momentul în care începe munca dumneavoastră de coordonator de transplant?

Medicul curant preia un pacient în stare gravă. În primul şi în primul rând el încearcă să îi salveze viaţa. Face tot ce poate pentru a salva acea persoană. În momentul în care sesizează că nu se mai poate face nimic, că pacientul este, practic, în moarte cerebrală, atunci ne anunţă pe noi. Noi venim şi ce facem prima dată este ca, din punct de vedere medico-legal, să punem diagnosticul de moarte cerebrală. Este vorba de un set de investigaţii care se face de două ori pentru a pune cu certitudine diagnosticul de moarte cerebrală şi a demonstra fără niciun dubiu faptul că acel pacient nu are nicio şansă să îşi mai revină. Prin lege, sunt anumite criterii, anumite teste care se efectuează şi în momentul în care toate sunt negative, de două ori, atunci pacientul este declarat în moarte cerebrală. Dacă cel puţin unul din aceste teste este pozitiv, noi vorbim cu medicul de salon care urmează să continue tratamentul sperând că se mai poate face ceva pentru a-l salva. Atunci urmează partea cea mai dificilă, atât pentru noi cât şi pentru familia acelui bolnav, anume discuţia despre posibilitatea prelevării de organe.

Cum este momentul în care trebuie să vă întâlniţi cu familia pentru a explica posibilitatea prelevării de organe?

Este foarte dureros, vorbim despre oameni care cu câteva ore înainte stăteau de vorbă cu cel care a ajuns în comă, mulţi vin din accident rutier, unii dintre ei poate că au fost acolo în momentul accidentului, alţii au stat la masă cu câteva ore înainte, au stat de vorbă, şi acum dintr-o dată, cineva le spune că el este mort. Este destul de greu pentru oameni să înţeleagă faptul că, deşi inima mai bate datorită medicaţiei administrate, omul este de fapt mort. Prima parte a discuţiei cu familia tocmai aceasta este, încercarea de a-i face să înţeleagă că cel drag lor, de fapt, este mort. După ce noi reuşim să-i facem să înţeleagă acest lucru, abia apoi se discută despre posibilitatea de a fi de acord cu prelevarea de organe.

CLICK PE IMAGINE PENTRU GALERIE FOTO

Vă puteţi detaşa de situaţie când vine momentul discuţiei cu familia?

Nu te poţi detaşa pentru că trebuie să ţinem cont că, în primul rând, ceea ce se face la spital se face în încercarea salvării vieţii unui om. Pe de-o parte, declararea morţii cerebrale este un eşec pentru noi. Nu am reuşit să salvăm viaţa acelui om, dar încercăm ca acest eşec să-l transformăm într-o victorie şi să salvăm mai multe vieţi. Nu poţi să fii insensibil la durerea pe care o au aparţinătorii şi este normal că fiecare caz în parte te afectează. Fiecare are povestea lui. E vorba de copii, de oameni mai în vârstă care au la rândul lor copii, nepoţi, şi nu poţi să rămâi indiferent.

Există vreo o manieră de a vorbi cu oamenii în astfel de momente?

Aici nu e vorba de  tehnică. Într-adevăr am făcut cursuri de specializare în acest domeniu, la Barcelona. Am urmat un curs special pentru coordonatorii de transplant care m-a pregătit în tot ceea ce înseamnă prelevarea de organe. De la partea psihologică şi interviul cu familia, stabilirea diagnosticului de moarte cerebrală, menţinerea pacientului aflat în moarte cerebrală până la ceea ce se întâmplă pe masa de operaţie.

CLICK PE IMAGINE PENTRU GALERIE FOTO

A existat vreun caz care să vă rămână întipărit în memorie ?

Toate cazurile ne rămân în minte pentru că este vorba de aceeaşi durere a unei mame pentru copil, sau a unui copil pentru părintele său.  Cea mai dificilă parte tocmai asta este, interviul cu familia.

Dincolo de mediatizare şi de faptul că oamenii au început să audă mai des de prelevarea de organe, ce-i determină pe oameni să accepte această intervenţie?

A dona un organ înseamnă a da unui om viaţă, ori cel mai mare dar pe care îl poţi face este viaţa. Orice dar ai face cuiva nu este mai preţios decât a dărui viaţă şi oamenii ajung să cunoască lucrul asta şi atunci sunt de acord să dăruiască viaţă celor bolnavi.

CLICK PE IMAGINE PENTRU GALERIE FOTO

Vă mai amintiţi cum a decurs primul interviu cu o familie?

Aveam şi eu probabil mult mai multe emoţii, neştiind la ce să mă aştept din partea lor. Pregătirea la Barcelona am făcut-o mult mai târziu, în 2006, 2007. La vremea respectivă am fost numit coordonator al echipei de transplant şi mi s-a spus uite asta este ceea ce tu trebuie să faci, cum ar veni, asta e fişa postului, te rog să îi dai drumul şi evident că am avut emoţii. Poate nici eu, fiind neexperimentat, nu ştiam cum să pun problema, dar acolo probabil că mai mult m-au ajutat ei pe mine decât eu pe ei, fiind de acord cu prelevarea de organe.

Ce vă determină să continuaţi să faceţi această muncă?

Un lucru foarte important este că noi cei din echipă suntem convinşi că ceea ce facem noi în fiecare zi aici, reduce listele de aşteptare şi reduce numărul oamenilor care vor muri aşteptând să primească un organ. Şi asta este ceea ce te face să mergi înainte. Am văzut mama unei fetiţe de trei ani plângând la televizor după ce fetiţa ei a fost salvată de la moarte. În meseria pe care o fac nu trebuie să vină să-ţi mulţumească. Se vedea pe faţa ei că e fericită că fata ei a fost salvată de la moarte. Vorbim despre o fetiţă de trei ani care ar fi murit fără nicio altă şansă de a se salva decât transplantul.

Aţi avut şansa să munciţi doi ani în străinătate. De ce nu aţi rămas acolo ca multe alte persoane din sistemul medical românesc?

M-am întors pentru copiii mei, şi pentru că, odată ce am început această activitate nu cred că aş mai pleca de aici. A ajuns să însemne mult mai mult decât salariul pe care l-aş putea câştiga în străinătate şi sper totuşi că pe viitor vom fi şi noi plătiţi ca atare, pentru că deocamdată nu există meseria de coordonator de transplant plătit în România.

CITEŞTE ŞI:

Primii din ţară la salvat vieţi: cele mai multe prelevări de organe au loc la Timişoara
Timișoara, capitala prelevărilor de organe