Arhitect într-o lume de tovarăși, la Timișoara: „Trebuia să păzesc oraşul să nu se strice“
0Radu Grumeza (91 de ani) poate fi numit cu ușurință „erou al Timișoarei“. În perioada comunistă a fost unul dintre puținii care s-au împotrivit, cu argumente, modernizării prin dărâmarea clădirilor de patrimoniu.
Filiala teritorială Timiș a Ordinului Arhitecților din România (OAR) a realizat al patrulea film din ciclul „Portret vertical – arhitecți în memoria orașului“.
După Mihai Botescu, Vasile Oprișan și Radu Radoslav, a venit rândul decanului de vârstă al arhitecților din Timișoara, Radu Grumeza, care are 91 de ani.
Fost arhitect-șef al Timișoarei între 1959-1962 și al județului Timiș între 1968 și 1985, Radu Grumeza povestește despre cum puteau arhitecții să-și ducă la bun sfârșit proiectele, în ciuda vicisitudinii epocii, cum a încercat să salveze patrimoniul istoric al orașului de dorințele liderilor comuniști de a distruge tot ce e vechi.
„În spatele Hotelului Timișoara era un spațiu liber, dar exista și o clădire cu parter și etaj, de pe vremea imperiului. Primul secretar al regiunii face o convocare și spune că trebuie să dărâmăm clădirea veche și să facem un proiect de locuințe, în stilul blocurilor sovietice. M-am ridicat și am spus că nu e bine să facem asta. Pentru că e totuși centrul orașului. Pe urmă m-au luat la prelucrat, cum de am îndrăznit eu să spun că nu e bine ce spune secretarul general al partidului. Am avut multe din astea“, a spus Radu Grumeza.
Un bucovinean la Timișoara
Arhitectul Radu Grumeza s-a născut în Vicovu de Sus, în județul Suceava.
„Bucovina a fost 200 de ani sub administrația austriacă, astfel că au rămas acolo niște lucruri extraordinare în civilizația regiunii. Bunicul meu a fost nouă ani în cavaleria lui Franz Iosef. Era de o rigoare extraordinară, totul era ordine. Tatăl era vânător și silvicultor, iar mama era dintr-o familie de preoți. Am făcut școala la Câmpulung, unde am ajuns coleg de clasă cu Silvia Grădinaru, ulterior devenită soția mea, cu care am petrecut împreună 70 de ani“, își începe povestea arhitectul Radu Grumeza.
Radu Grumeza a ajuns la Facultatea de Arhitectură din București. În acest timp, Silvia Grădinaru, viitoarea sa soție, a început Facultatea de Filosofie, doar că după doi ani, din cauza originii nesănătoase (era dintr-o familie de oameni avuți), a fost exmatriculată.
Așa a ajuns să se mute la Lugoj: „Am urcat în tren și m-am dus după ea. I-am spus că vreau să ne căsătorim“. Schimbându-și numele, Silvia Grumeza a putut da din nou la facultate, de această dată la Arhitectură. În 1958, el este detașat la Timișoara.
„În ultimul an de facultate, am făcut o specializare în urbanism, pentru că era nevoie de arhitecți specializați în construcția orașelor. Atunci s-au înființat în capitalele de regiune Institutele de Proiectări. Ion Radoslav, directorul institutului de la Timișoara, ne-a făcut oferta să venim acolo. Mă ocupam de toate problemele de arhitectură din regiune. După un an, în 1959, m-au pus arhitect-șef la Primărie. Erau încă proiecte mărunte“, relatează Grumeza.
A înfruntat tovarășii de la partid
În vremuri sumbre în care tovarășii de la partid dețineau adevărul absolut în toate domeniile sociale, conducând cu ignoranță și discreționar destinele acestei țări, o mână de arhitecți se încăpățânau în a-i înfrunta cu argumentele profesiei, opunându-se deciziilor aberante și reușind, uneori, a apăra moștenirea trecutului.
„Atitudinea generală de la București era că noi, timișorenii, avem de toate, în timp ce alte orașe, cum ni s-a dat exemplu Iașiul, nu aveau nici canalizare, nici alimentare cu apă ca lumea. Au rămas uimiți că Timișoara are un plan urbanistic din 1911, aprobat de Cancelaria imperială... Erau porniți împotriva Timișoarei, că are de toate“, a adăugat arhitectul.
„Dej era mult mai inteligent decât Ceaușescu“
Radu Grumeza trebuia să apere punctul de vedere al arhitecților în fața organelor de partid, dar și invers, să impună din partea organelor de partid o anumită conduită arhitecților. Așa s-a întâmplat și în cazul sistematizării Bulevardului Dragalina, din perioada 1960-1962.
„Se făcuse primul cartier nou din București, Ferentari. Ne trimit o schiță și ne zic să facem ca-n Ferentari în toată zona Gării de Nord din Timișoara. Trebuiau să fie niște blocuri perpendicular pe stradă, cu niște magazine la parter. Am spus că nu se potrivește cu ținuta orașului. La vizita lui Gheorghiu-Dej, i s-a spus că avem probleme cu oțelul-beton, că este insuficient, iar la un moment dat a spus să facem cum vrem noi. Dej era mult mai inteligent decât ulterior Ceaușescu“, a afirmat Grumeza.
Arhitecții încercau să păstreze cât mai mult din vechea cetate, în timp ce de la București linia trasată era „modernizarea“. În perioada 1960-1963 s-a demolat Cazarma Transilvania din Timișoara, clădire construită între 1719 și 1730, având o lungime de 483 de metri, ceea ce făcea din ea una dintre cele mai lungi clădiri din Europa. Radu Grumeza s-a dus la București pentru a încerca salvarea monumentului.
„Am plecat pe banii mei la București, să intervin pentru salvarea Cazărmii Transilvania, care era pe lista de demolare. Au propus să se păstreze ce e mai de valoare, iar eu am socotit, împreună cu directorul muzeului, ca poarta de intrare să se păstreze, să se facă un muzeu. Când au auzit propunerea mea, au decis să dărâme tot. În acea perioadă au început să se construiască Cooperativele Agricole și, ca să aibă cărămizi pentru grajduri, veneau cu trăsurile și așa au dărâmat tot din cazarmă. Pe locul rămas gol trebuia să se facă viitorul centru civic. S-au făcut nu știu câte machete, dar eu m-am opus și am zis să se planteze copaci. Și așa s-a făcut parcul. Trebuia să păzesc să nu se strice orașul. Totuși se gândeau, când le spuneam că nu e bine“, a mai spus Grumeza.
Strămutarea unei biserici de lemn
Tot el este cel care a salvat micuța bisericuță de lemn de la Hodoș, care a fost strămutată în curtea Mitropoliei Banatului din Timișoara, în 1964. De asemenea, este responsabil pentru circulația auto pe sub Bastionul Theresia.
„În 1960 s-a inițiat în fiecare capitală de regiune organizarea unor concursuri pentru construirea unor centre civice. Concursul de la Timișoara era pe inelul central, care trece pe sub Bastion. Ei au prevăzut și dărâmarea poștei. Ca arhitect-șef, am propus trecerea pe sub arcadele de la Bastion. Așa s-a păstrat Bastionul“, a completat Grumeza.
În 1985 a fost schimbat din funcția de arhitect-șef. „M-au schimbat fiindcă îi deranjam pe activiști de partid. Îi enervam când le tot spuneam că nu e bine ce vor să facă“, a punctat arhitectul, care a fost numit șef de secție la Institutul de Proiectări „Iprotim“.
Parcul Botanic din Timișoara, sub îngrijirea soției arhitect
„Era o profesionstă deosebită. Ea a făcut un studiu privind obiectivele turistice ale Timișoarei. A reieșit necesitatea unei grădini botanice. A identificat acel teren liber, iar apoi a stat la București o săptămână, pentru documentare. Este singura grădină botanică din țară care are un arhitect. Se vede prin traseul aleilor, prin concepția generală, față de celelalte din țară de care s-au ocupat botaniștii. Totul s-a făcut prin muncă voluntară și îmi amintesc, soția stătea toată ziua pe șantier“, a mai spus bătrânul arhitect.
Povestea filmului este îmbinată cu o dragoste superbă pe care Radu Grumeza o are cu soția lui, Silvia Grumeza, care a decedat în 2018, și care a fost tot arhitectă. De numele ei se leagă, printre altele, Parcul Botanic din Timișoara.
Ea și-a dedicat aproape întreaga carieră acestei meserii, între 1972 și 1989 a lucrat încontinuu la proiectele sale. Ea este responsabilă și de păstrarea malurilor înverzite ale Begăi, pentru că se dorea o soluție ca la București, cu Dâmbovița, care este betonată și transformată într-un fel de canal.
Silvia Grumeza proiecta, iar soțul ei, din poziția pe care o avea ca arhitect-șef, o ajuta să își ducă la bun sfârșit proiectele.
Se încarcă comentariile...
