Stejarul secular sădit în memoria eroilor care s-au jertfit pentru a elibera Oltenia de sub ocupaţia austriacă

Stejarul din Brădiceni a fost sădit în anul 1864

În satul Brădiceni, din comuna lui Brâncuşi, judeţul Gorj, există un stejar care a dăinuie de aproximativ 150 de ani. Autorităţile intenţionează să promoveze imaginea stejarului secular, pentru ca localitatea să aibă un nou punct de atracţie turistică, pe lângă Casa memorială „Constantin Brâncuşi“, din satul Hobiţa.

Stejarul se află în spatele căminului cultural din satul Brădiceni. Copacul a fost plantat în anul 1864. Acesta are o poveste aparte. A fost adus dintr-un loc unde s-au jertfit mai mulţi fii ai satelor din Peştişani, aşa cum se arată pe o placă pusă în vara anului 1981 de către urmaşii celui care l-a sădit: 

„Acest stejar a fost plantat în primăvara anului 1864, din iniţiativa logofătului Costache Goga. Adus din Dumbrava Perilor, unde, cu 125 de ani în urmă, fiii satelor Brădiceni, Boaşca, Frînceşti, Peştişani, Hobiţa şi Teleşti se jertfiseră pentru alungarea cotropitorilor austrieci, a fost plantat pe locul unde eroii noştri fuseseră înmormântaţi, spre a-şi dormi somnul veşniciei.

Pecetluind pe răbojul vremii şi al istoriei un moment din zbuciumul românilor pentru păstrarea neîntinată a gliei strămoşeşti, stejarul va rămâne mărturie peste arcul nesfârşit al timpului, monument pe care natura l-a crescut la sânu-i, spre a ne reaminti de cele ce au fost“.
 

Un nouă atracţie turistică 

Autorităţile locale vor să promoveze imaginea şi povestea stejarului, pentru ca turiştii să aibă un nou loc de vizitat pe raza localităţii Peştişani. „Avem un stejar de circa 150 de ani, un monument al naturii, un stejar plantat în 1864, în memoria eroilor care s-au luptat pe acele meleaguri, inclusiv a trecerii lui Tudor Vladimirescu prin zonă”, a spus Cosmin Pigui, primarul comunei Peştişani.

Stejarul tăiat de eroii muncii socialiste

În localitatea Brădiceni a mai existat un stejar secular, la umbra căruia ar fi poposit revoluţionarul Tudor Vladimirescu şi pandurii săi. Acesta a fost, însă, tăiat în perioada regimului comunist, episodul fiind relatat de jurnalistul Grigore Cartianu într-un articol apărut în anul 2011 în ziarul Adevarul: „Mi-l amintesc ca azi. Ne dădeam mâinile vreo cinci-şase copii pentru a-i cuprinde trunchiul. Ne căţăram în el până la "etajul 1", cum îi ziceam locului în care stejarul se despica în patru craci enormi. Acolo ne făcuserăm o cazemată, cu pat de surcele şi cu acoperiş bine căptuşit cu frunze, să nu pătrundă ploaia. Acolo ne simţeam în siguranţă, ştiind că nu ne poate ajunge nicio jivină a pădurii. Odată striga unul: «Lupul, băăă!», şi urcam cu toţii în ascunzişul din bătrânul gorun.
 

Acum, stejarul este doar o amintire, aşa cum amintire a rămas şi Tudor din Vladimiri. Pe la mijlocul anilor '80 - să fi fost 1985, poate 1986 - s-a petrecut o grozăvie de care nu fuseseră capabili nici fanarioţii, nici Eteria, nici hapsânul Ipsilanti: bătrânul stejar a fost pus la pământ. Într-o sâmbătă, când am venit de la Târgu-Jiu, unde eram elev la - coincidenţă! - Liceul "Tudor Vladimirescu", am găsit-o pe doamna Dogaru plângând. Doamna Dogaru, vecina mea, era profesoară de istorie şi ţinea la Stejarul lui Tudor ca la un obiect de cult. Zicea că prin seva lui curge istorie.
 

Printre sughiţuri, doamna Dogaru mi-a spus că în urmă cu câteva zile veniseră mai mulţi lucrători forestieri de la Ocolul Silvic Târgu-Jiu şi doborâseră stejarul. Biata femeie a încercat să-l apere, lipindu-se de el şi spunându-le forestierilor că, dacă vor să taie stejarul, să o taie şi pe ea. Dar vajnicii eroi ai muncii socialiste au îndepărtat-o cu forţa. Erau nevoiţi să raporteze îndeplinirea planului la exploatarea masei lemnoase şi realizarea planului cincinal în patru ani şi jumătate.
 

Şi bătrânul copac luptase eroic cu asasinii săi. Aceştia fuseseră nevoiţi să schimbe mai multe drujbe până când l-au pus la pământ. Unele aveau lama prea scurtă şi nu ajungeau la inima stejarului, altele s-au rupt în fibra seculară. În cele din urmă, crima a fost săvârşită. "Când a căzut, s-a cutremurat satul", povestea doamna Dogaru. Şi plângea bietul stejar... Se prelingea seva pe trunchiul răpus, într-o dâră ce părea formată din lacrimi. Erau lacrimile copacului, amestecate cu lacrimile istoriei.

Când am ajuns acolo, erau încărcate ultimele camioane cu "masă lemnoasă". Am auzit că fuseseră vreo 15-20. Câteva vagoane. Aşa se măsoară nemernicia: în camioane şi vagoane. Iar istoria noastră nu e altceva decât un şir nesfârşit de stejari doborâţi.
 

Mulţi ani, după aceea, am tot numărat inelele de pe ciotul bătrân, dar viguros. Nu încăpea îndoială: erau 250. Asta însemna 250 de ani. Două veacuri şi jumătate. Un sfert de mileniu. O bună halcă de istorie scursă pe sub coroana răcoroasă a stejarului de la marginea pădurii“.