Bolile care au făcut ravagii la 1900. Bordelurile erau puse la loc dosnic, dar la vedere, pentru a fi ținute sub control

Sănătatea populației Gorjului a fost afectată, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, de alimentaţia deficitară, de locuinţa săracă şi igiena precară, de prejudecăţi şi superstiţii, amplificată de războaie şi de dezastrele naturale.

Populația Gorjului era afectată de multe boli din cauza igienei precare Sursa: Târgu Jiu Odinioară

Pelagra a fost una dintre cele mai răspândite afecțiuni, care a fost determinată de alimentaţia săracă, bazată pe consumul excesiv de produse din porumb, în special mămăliga.

Boală a aparatului digestiv, pelagra a fost semnalată pentru prima dată în regiunea Asturia din Spania pe la 1730, pelagra s-a răspândit ulterior în zona meridională a Europei şi Tările Române, pe măsura extinderii culturii de porumb pentru consumul animal şi uman.

„Mai puţin sărac în substanţe nutritive decât grâul şi alte cereale, porumbul a reprezentat, alături de cartof, hrana săracilor. Monotonia alimentaţiei în zonele rurale ale Europei a fost accentuată, în opinia lui Massimo Montanari, de industrializarea şi urbanizarea de la 1850, ca urmare a comercializării masive a cărnii şi a grâului pe pieţele urbane.

Carnea ajungea rar pe masa ţăranilor, în timp ce lactatele erau consumate numai în zilele de sărbătoare în multe zone ale Europei. Lipsa vitaminei D, conţinută de grăsimile animale şi vegetale, este responsabilă pentru cazurile de rahitism şi malformaţii congenitale, reflectate frecvent de iconografie.

Lipsa niacinei, vitamină indispensabilă în funcţionarea normală a organismului, declanşa primul stadiu al bolii, prin acoperirea corpului cu plăgi purulente, urmată în cazuri frecvente de complicaţii interne grave şi deces. Alături de monotonia regimului alimentar, consumul de făină mucegăită, obţinută din porumbul recoltat înainte de coacere şi păstrat în condiţii improprii, a conferit pelagrăi caracterul de plagă endemică, până în primele decenii ale secolului XX“, se arată în studiul „Boli şi epidemii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în judeţul Gorj“ al istoricilor Mihaela Ioniţă-Niculescu și Constantin-Livian Rădoescu.

Pelagra determina o mortalitate inferioară celei produse de malarie. Ea afecta o mare parte a populaţiei, slăbind puternic organismul uman.

În România, pelagra a fost constatată la mijlocul secolului al XIX-lea.

„În anul 1888 au fost identificaţi 106.260 pelagroşi, mai ales în zonele deluroase ale Moldovei, atât din cauza consumului cotidian de mămăligă, cât şi a basamacului, băutură obţinută din fermentarea porumbului. (...) În 1912, în Oltenia, numărul bolnavilor de pelagră se ridică la 3.997 cazuri, cu următoarea distribuţie geografică: Vâlcea - 895, Romanaţi - 881, Dolj - 856, Mehedinţi - 848, Gorj - 517. Pe teritoriul judeţului Gorj, în perioada 15 septembrie 1912 - 15 septembrie 1913, numărul bolnavilor de pelagră se ridica la 265, din 34 comune diferite, de deal şi de munte“, menționează cei doi autori.

Numărul de cazuri s-a redus continuu până în 1922, deoarece alimentaţia a fost mult mai echilibrată, prin abordarea mai puţin restrictivă a zilelor de post, iar suprafețele cultivate cu porumb s-au redus.

Cazurile de holeră s-au manifestat din cauza igienei precare

În 1866, holera s-a manifestat puternic în Transilvania şi în întreg Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman, o mare parte a Imperiului Rus şi România, cu toate că era cunoscută ca un flagel medieval. Toate localitățile erau atenţionate să intensifice măsurile de salubritate și se introdusese obligativitatea consultării medicale a persoanelor sosite din zonele contaminate.

„Traiul în comun, de la naştere până la moartea prematură, a favorizat îmbolnăvirea copiilor, mult mai vulnerabili faţă de epidemiile sfârşitului de secol în condiţii de igienă precară. Locuinţa insalubră mărea mortalitatea şi morbiditatea generală cu cel puţin 1/6. (...) Pentru prevenirea epidemiilor, <în interesul higienei publice>, sătenii au fost obligaţi să-şi văruiască cel puţin de două ori pe an casele de locuit, primarul împreună cu învăţătorul şi preotul având obligaţia să constate prin proces verbal îndeplinirea ordinului Ministrului de Interne adoptat în 4 martie 1888.

Obiceiuri <nesănătoase> precum aruncarea boascăi de la rachiu pe şosea sau prin şanţuri, baterea şi vânturarea cânepei pe şosea încep să fie <uitate>, ca efect al fermităţii autorităţii administrative de impunere a unui comportament civilizat. Cu ajutorul telegrafului, primarii aşezărilor rurale aveau obligaţia de a înştiinţa Prefectura despre starea sănătăţii populaţiei, din 10 în 10 zile începând cu ziua de 20 a lunii, bolile cu caracter epidemic fiind comunicate imediat şi cu o regularitate de 7 zile până la încetarea epidemiei“, se arată în lucrarea „Boli şi epidemii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în judeţul Gorj“

Și oraşele aveau o salubritate precară. „Deşi Târgu-Jiul este oraş mic şi aproape de munte, care cu puţine sacrificii s-ar putea întreţine în condiţii priincioase sănătăţii locuitorilor, prin neîngrijire a devenit însă dintre cele mai nesănătoase centruri de populaţie, şi unde mortalitatea este relativ mare în raport cu numerul populaţiei, şi acesta numai din cauză că nu s-a luat nicio dată măsuri serioase pentru executarea lucrărilor de interes higienic”, se menționa în Raportul anual întocmit de către medicul oraşului cu privire la starea de sănătate şi de igienă a locuitorilor din Târgu-Jiu din anul 1892.

În vara anului 1894, raportul întocmit de serviciul sanitar în Târgu-Jiu arăta o situație dezastruoasă: „… numai 12 case au latrine sau hasnale zidite, 110 sunt fără latrine, 660 au latrine fără hasnale, stradele nu sunt nivelate, nu sunt pavate, încât apele stagnează pe strade, oraşul nu este alimentat cu apă bună de băut, prin curţi se ţin râmători în număr mai mare decât al cel prescris de regulamentul industriilor insalubre, cimitirul n-are cameră mortuară, tăbăcăria Comşa este nesusţinută în privinţa curăţeniei, apele murdare se scurg afară din curte printr-un şanţ descoperit şi în parte nepetruit”.

Aşezările temporare ale ţiganilor nomazi duceau de multe ori la focare de infecţie în diferite zone ale oraşului.

Febra tifoidă a făcut ravagii

În anul 1914, epidemia de febră tifoidă făcea 264 victime în cinci comune, dintre care 172 de persoane s-au vindecat, 51 erau în continuare bolnave, iar 42 au decedat. Tusea convulsivă era frecvent întâlnită în rândurile copiilor, fiind înregistrată în 84 de comune, cu 1240 cazuri, din care 983 vindecate, 173 rămase şi 84 de decese.

„Difteria, dizenteria şi variola întregesc imaginea Gorjului puternic afectat de epidemii, în condiţiile regimului de ocupaţie militară. Pentru perioada 1 ianuarie-1 octombrie 1918, în cele 6 comune afectate de difterie, numai 11 din cei 17 bolnavi s-au vindecat, 6 fiind declaraţi morţi.

Mult mai puternică decât în anii precedenţi, dizenteria a afectat 65 de comune, cu 620 de cazuri de boală, din care 535 vindecate, 18 rămase şi 67 morţi. Din fericire, variola a fost mult mai restrânsă, în numai 3 comune cu 1 bolnav din 5 vindecat complet şi 4 rămaşi.

Din rapoartele sanitare aduse la cunoştinţa administraţiei reiese faptul că epidemiile se manifestau diferit de la un an la altul. În viziunea medicilor, principalele cauze ale răspândirii bolilor infecţioase au fost: locuinţele mici, cu iluminat necorespunzător şi care nu respectau Regulamentul de aliniere, adăpostirea temporară a animalelor în casă, fântânile <mediocre> datorită construirii în râpi, văgăuni, curţi pline de gunoaie, la adâncime mică, dificultatea depistării celor bolnavi în stadii incipiente, neglijenţa factorilor administrativi, insuficienţa personalului sanitar şi transmiterea bolilor în locurile aglomerate“, se mai precizează în lucrarea celor doi autori.

Sifilisul era cea mai răspândită boală cu transmitere sexuală

Bolile cu transmitere sexuală nu au lipsit din viața cotidiană a secolelor XIX-XX. Sifilisul a fost cea mai răspândită boală de acest fel din cauza prostituţiei reglementate şi clandestine.

„Pentru a ţine sub control această «industrie a plăcerilor», «Regulamentul pentru priveghearea» prostituţiunei adoptat de Consiliul Comunal din Târgu - Jiu în 7 martie 1893 a stipulat în capitolele sale în detaliu «formalităţile pentru exerciţiul prostituţiunei», «casele de prostituţiune şi locuinţele particulare», «îndatoririle dirigintelor şi femeilor prostituate», «vizitele medicale», «sancţiuni şi penalităţi», «constatarea abaterilor”.

În articolul 8 al acestui regulament, se specifica faptul că «nicio casă de prostituţiune nu va fi tolerată şi nu se poate stabili în ocolul central al acestui oraş, prevăzut de regulamentul pentru aliniări şi construcţiuni, chiar şi-n cele alte ocoale, ele nu vor fi tolerate şi nu se vor stabili decât în locuri dosnice şi nu în vecinătatea bisericilor, internatelor de educaţiune, grădinilor şi preumblărilor publice sau în oteluri, restaurante, cafenele şi alte locuri publice».

Deşi regulamentele de reglementare a caselor de toleranţă precizau în detaliu condiţiile de igienă obligatorii şi imperativitatea controlului medical periodic pentru practicantele prostituţiei, cazurile de sifilis sunt frecvent constatate. În 1891, în Târgu-Jiu, din 14 prostituate diagnosticate cu boli venerice, două sufereau de sifilis, două de blenoragie şi 10 de ulcer sifilitic“, se arată în studiul „Boli şi epidemii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în judeţul Gorj“.

Prostituţia clandestină din mediul urban era mult mai greu de controlat. Aceasta era practicată, în general, de servitoare, din diferite motic, cum ar fi: lipsa de libertate, rele tratamente aplicate de stăpâni, naivitatea şi ignoranţa, absenţa unei educaţii corespunzătoare, potrivit celor istoricilor Mihaela Ioniţă-Niculescu și Constantin-Livian Rădoescu.

Aceștia mai prezintă faptul că soldaţii din regimentele militare cantonate în oraşe, inclusiv în Târgu-Jiu, erau predispuşi relaţiilor pasagere cu aceste femei de condiţie modestă, riscând astfel să se îmbolnăvească de sifilis. În ianuarie 1893 au fost internaţi în spital trei soldaţi din Regimentul Gorjului, bolnavi de blenoragie, îmbolnăviţi de servitoare diferite. Înfiinţarea spitalului din Târgu-Jiu în anul 1846 a fost determinată, în primul rând din necesitatea limitării sifilisului în zona Jiului de Sus.

În perioada 15 septembrie 1912 - 15 septembrie 1913, numărul bolnavilor de sifilis în toate stadiile se ridica la 167 din 41 comune. Conform unui raportului medical pentru perioada 1913 - 1914, din cele 37 decese până la vârsta de un an, 5 au fost provocate de sifilisul constituţional - 4 copii cu vârsta până la o lună şi 1 până la 5 luni.

„În localităţile Olteniei, sifilisul era tratat cu «fumuri», fumurile introducând prin inhalaţii mercur în corpul uman. Aşezat pe un scaun, deasupra unui lighean cu cărbuni, pe care se turna cantitatea de mercur necesară sub formă de gogoloaie, bolnavul acoperit pe cap cu o pătură inhala mercur în corp, pentru a se vindeca de această boală foarte răspândită. Spre deosebire de bolnavii de sifilis din mediul urban, cei din lumea rurală se prezentau în număr mai mic la medic şi numai într-un stadiu avansat“, se prezintă în studiul întocmit de cei de doi istorici.

Tuberculoza a avut un grad ridicat de mortalitate

Tuberculoza a fost considerată boală a sărăăciei. Aceasta a făcut ravagii la începutul secolului al XIX-lea, fiind principala cauza de mortalitate, cea mai mare parte a celor care sufereau de aceasta fiind ţărani şi lucrători din mediul urban.

Străzile înguste ale oraşelor și locuințele insalubre și neîncăpătoare reprezentau factorii care au dus la răspândirea acestei boli. Pentru eradicarea zonelor de focar, autoritățile propunea chiar demolarea caselor și construirea unor alte cartiere.

„În judeţul Gorj, statistica bolilor cronice menţiona 50 bolnavi de tuberculoză din 34 comune. În spitalul de la Petreştii de Sus, dotat cu 30 de paturi, în perioada 1 octombrie 1908- 1 octombrie 1909, au fost internaţi 13 bolnavi de tuberculoză, din totalul celor 809 bolnavi trataţi. Pentru perioada 1 octombrie 1913 – 1 septembrie 1914, în Târgu – Jiu medicul urbei a înaintat Primăriei Raportul relativ la starea de sănătate şi mişcarea populaţiei în care se regăseau 25 bolnavi de tuberculoză, dintre care 20 decedaţi şi 5 aflaţi sub tratament în spital, aşa cum rezultă din documentele vremii“, se mai menționează în lucrarea „Boli şi epidemii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în judeţul Gorj“.

Cum s-a manifestat tifosul sau „febra ocnaşilor”

Tifosul sau „febra ocnaşilor” a afectat major populația județului Gorj. Boala s-a manifestat mai mult în perioada Primului Râzboi Mondial și mai ales zona frontului.

„În teritoriile ocupate, tifosul s-a manifestat în contextul înrăutăţirii condiţiilor de viaţă, pe fondul deficitului de bărbaţi mobilizaţi pe front. Atât în mediul rural, cât şi în lumea urbană, igiena, de multe ori precară, insuficienţa personalului sanitar, alimentaţia necorespunzătoare şi reacţiile tardive faţă de îmbolnăvirea unor membri ai familiei, au declanşat adevărate focare de tifos.

Deşi documentele nu ne ajută prea mult, putem presupune faptul că restricţiile şi rechiziţiile impuse de ocupanţi, ca şi contactele cu militari şi civili din zona Moldovei, pot fi considerate factori favorizanţi ai acestei boli. În judeţul Gorj, între anii 1917-1918 au devenit obligatorii vizitele medicului primar al judeţului în toate localităţile componente, cu raportarea strictă a condiţiilor de igienă şi sănătate în procesele verbale întocmite.

Pentru siguranţa populaţiei din oraş, cu implicarea factorilor administrativi, au fost adoptate măsuri suplimentare de prevenţie: dezinfectarea şi deparazitarea hanurilor şi a hotelurilor, a trăsurilor ce transportau calătorii de la gară în oraş, evidenţa strictă a soldaţilor aflaţi în permisie, obligativitatea biletelor de deparazitare pentru călătoriile cu trenul, verificarea gazdelor elevilor, supravegherea strictă a cartierelor ţiganilor şi curăţirea mahalalelor de militari.

Câteva zile mai târziu, autorităţile sanitare au propus construirea unor cuptoare de deparazitare după model rusesc, contra tifosului, la Novaci, Brădiceni, Peşteana de Jos, Hurezani“, mai transmis cei doi istorici.