Reţeta îngrijirii tenului în secolul al XIX-lea: „După toate aceste operaţiuni venea rumeneala cea mincinoasă“

Preocupate de imagine, femeile cu dare de mână din toate timpurile au adoptat soluţii diverse pentru a-şi păstra frumuseţea şi prospeţimea tenului. Iată o „reţetă“ de acum două secole, redată într-o monografie veche.

 Istoricul George Poboran descrie, în cea de-a doua ediţie a „Istoriei oraşului Slatina“ care vedea lumina tiparului la începutul secolului trecut (în 1909), prin ce transformări trecea societatea în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi cum au trecut femeile de la obiceiul oriental al „sulimenitului“, la moda apuseană.

„Dresul feţei era o modă eminamente orientală şi adânc înrădăcinată în toate clasele societăţii. O doamnă pe atunci nu se considera destul de graţioasă până nu-şi supunea figura unei adevărate operaţiuni chimice; că îşi sulemenea faţa cu alb şi roşu împodobind-o cu benghiuri din plasturi negre, îşi colora în negru genele şi sprâncenele cu gogoşi de ristic, îşi roşia jumătate unghiilor; iar cucoanele cele bălae îşi vopsiau părul în negru cu un fel de praf numit cana, cu care şi boerii îşi căniau barba ca să arate mai viguroşi (o apucătură iarăşi proprie Orientului). O femee astfel dichistă îşi aducea foarte mult cu actriţele din timpul nostru. La noi sulemenirea poate fi urmărită şi astăzi în toate clasele societăţii şi îndeosebi persistă ea printre mahalagioice.“, scria Poboran, care, descriind şi portul acelor vremuri, notează că femeile au trecut ulterior cu câteva decenii mai devreme decât soţii lor la portul apusean, bărbaţii rămânând tributari influenţelor orientale.

Tabloul acelor vremuri e completat de istoric prin redarea însemnărilor unui oaspete al familiilor din înalta societate care observa obiceiurile bogaţilor la finele secolului al XIX-lea. Iată cum descria, conform lui George Poboran, Prinţul de Ligne viaţa aristocraţilor noştri:

„Femei pline de graţii şed în nepăsare pe divanuri, cu capul aruncat de tot înapoi sau rezemat pe un braţ de alabastru. Bărbaţii care le fac vizite stau mai toţi culcaţi pe lângă ele. O fustă foarte uşoară, scurtă şi strâmtă, abia le acoperă graţioasele lor forme şi o ţesătură de gază desemnează de minune frumoasele conture ale sânilor lor. Ele poartă pe cap stofă neagră sau roşie ca focul, strălucitoare de diamante. Mărgăritoare de cea mai mare albeaţă împodobesc gâtul şi braţele lor. Câte-o dată acestea sunt acoperite cu reţele de gază garnită cu sechini sau jumătăţi de galbeni. Am văzut uneori până la 3.000 de aceştia pe acelaşi veşmânt. Restul veşmintelor lor orientale sunt stofe cusute sau lucrate în aur sau în argint, iar bordura lor est de blăni preţioase. Ele ţin totdeauna în mână un fel de mătănii d diamanturi, de mărgăritare, de corale, care le serveşte spre a-şi da o contenenţă ca evantaliul femeilor noastre. Ele se joacă cu acestea, îşi conservă dexteritatea degetelor, ale cărot unghii sunt colorate cu carmin“, nota oaspetele străin.

Iată şi reţeta întreţinerii tenului în acele vremuri: „se ungea pe obraz cu alifie vânătă; dimineaţa se ştergea cu albuş de ou; se aburea cu cărămizi încălzite în foc şi stropite cu apă de salcâm; apoi se spăla cu apă de pelin. Acestea le făpcea ca să întinză pielea obrazului şi să dispară sbârciturile, apoi se ştergea cu un burete muiat în apă de castraveţi, ca să scoaţă petele şi se spoia cu dres ca să dea peliţei o coloare mai albă. După toate aceste operaţiuni, cari n-aveau alt scop decât a albi, a întinde şi a întineri pieliţa obrazului, venea rumeneala cea mincinoasă, cu cari îşi colora obrajii şi buzele, gogoşile de ristic arse, cu cari îşi înegrea sprâncenile, şi plasturele cele negre cu care îşi făceau murse sau benghiuri falşe“, spune Poboran, concluzionând că scopul final era desfrâul şi exemplificând în continuare decăderea. Istoricul descrie în amănunt portul acelor vremuri, notând că femeile l-au abandonat cu destulă uşurinţă pentru a adopta portul nemţesc sau pe cel franţuzesc, în cazul bărbaţilor procesul petrecându-se treptat.

„Copiii boerilor primesc o instrucţie foarte sumară sau şi dacă pierd vremea mult timp cu dascălul, învăţământul redus la cunoaşterea fomelor goale nu le îmbogăţeşte defel mintea. Educaţia şi-o fac în mijlocul ţiganilor. Se fac mari apoi, trec într’o lume stricată şi prefăcută, în care nu se găseşte nicio simţire cinstită, nicio gândire dreaptă. Primesc toate relele Grecilor, fără să ia isteţimea lor; petrec în baluri şi în praznice; joacă toată vremea cărţi; adunările lor sunt mojicoase şi gâlcevoase. (...) Aşa erau boerii, şi mai ales boerii cei mari. (...) În casele acestor boeri trăiau ciocoii, finţe obscure, slugi umilite şi degradate, dar importanţa lor e mare căci, în mijlocul corupţiunii generale şi îndemnaţi de pildele boerilor, se ridică prin linguşiri, prin introgi, prin hoţii, şi devin persoane însemnate. Câte mutre aristocratice de azi nu-şi găsesc origina într-un   «linge talere» cum se spunea pe vremea aceia“, mai menţiona istoricul, exprimându-şi regretul că de atunci nu se mai putea vorbi de un port propriu al slătinenilor, pentru că „fie bogată, fie săracă, cocoanele de astăzi se miră fiecare cum să facă să exceleze în lux şi în porturi cu fel de fel de marafeturi şi schimonosituri, după moda franceză sau nemţească. Înainte vreme tot se mai ocupau jupâniţele sau jupânesele noastre cu furca, caerul, ţesătura şi cusătura. (...) Streinii nu-şi pot sătura privirea la frumosul nostru costum naţional, confecţionat de mâinile ţărancelor, deşi nu se bucură de nici-o cultură ca femeile orăşenilor“.