Omul de afaceri care s-a îmbogăţit din pictură în comunism: „Câştigam 40.000 de lei lunar pe vremea lui Ceauşescu“
0
S-a apucat de pictură la 14 ani, a abandonat liceul de artă pentru că nu avea bani de materiale, dar a ajuns să câştige în comunism, din reproducerile unor picturi celebre, bani cât să-şi cumpere o Dacia în două luni. După Revoluţie s-a lansat în afaceri, iar de 10 ani pictează din nou, deşi astăzi puţini sunt cei care mai investesc în artă.
Gheorghe Diaconu (61 ani) este cunoscut în Slatina, judeţul Olt, pentru afacerea cu marmură şi pietre naturale, dar şi ca primul întreprinzător care a adus TEC-ul în oraş, sau reţeta de merdenele cu carne la celebra, în anii de după Revoluţie, patiserie „Mihaela“, situată în centrul vechi. De curând a vernisat a doua expoziţie personală de pictură, uimindu-i pe cei care îl ştiau doar ca om de afaceri prosper.
„Nu prea aveai ce să faci cu banii: de mâncare, nu găseai, de dus, unde să te duci…“
Pictorul care astăzi lucrează în atelierul amenajat chiar la sediul firmei este, înainte de toate, un afacerist priceput. În perioada 1985-1989 ajunsese să câştige, după cum poveşteşte, 35.000 – 40.000 lei pe lună, ca liber profesionist – „aşa scria pe certificatul de înmatriculare al maşinii, ca să ştie tovarăşul miliţian cu ce te ocupi“- , în atelierul în care confecţiona rame pentru tablouri şi galerii de perdele, dar realiza şi reproduceri după opere ale marilor pictori. „Să ştiţi că nu doar oamenii cu funcţii îşi cumpărau tablouri. Cumpărau toţi, că nu prea aveai ce să faci cu banii. De mâncare nu găseai, de dus, unde să te duci, iar tablourile care se vindeau în magazine erau kitsc-uri ordinare. Şi dădeau pe un tablou poate şi un salariu“, povesteşte artistul.
Puţini ştiu că la sediul firmei există şi un atelier de pictură FOTO: Alina Mitran
Reproducerile după Aivazovski, Şişkin şi Repin erau cele mai cerute, însă nu uşor a ajuns să aibă atelierul propriu şi să-şi plătească meşterii care veneau după program cu 4.000 lei, mai mult decât câştigau în întreprindere.
„Am cumpărat pânză de la magazin, am întins-o pe gard şi am vopsit-o“
Începutul cu adevărat, spune Gheorghe Diaconu, s-a produs prin şcoala primară. Prin clasa a II-a a observat că desenează mai bine decât colegii săi, în clasa a III-a desenele îi erau preluate în expoziţii ale şcolii, iar la 14 ani s-a dus la magazinul din sat şi a cumpărat pânză, pe care a „tratat-o“ cu vopsea în ulei. „Nu mă-nvăţase nimeni să fac asta, dar am făcut-o bine, c-a rezistat, o am şi astăzi, este un Iisus Hristos cu oile pe camp. Am luat pur şi simplu pânza, am întins-o pe gard şi am aplicat vopseaua. După o vreme am aplicat şi lac, dar nu foarte bine. Astea au fost primele mele tablouri, pe care le am şi astăzi: acesta şi o maica Domnului cu pruncul, pictată pe pefeleu“, povesteşte artistul.
„N-am luat un leu de la tata, n-am vrut“
Deşi crescut la ţară, la Cepari, într-o familie obişnuită, din partea părinţilor niciodată n-a întâmpinat oprelişti. „Ai mei mi-au dat toată libertatea, m-au crescut cum spun astăzi manualele. M-au lăsat să încerc, am avut curaj, or asta-i şi trebuie unui copil, să capete curaj în forţele lui. M-am hotărât să fac Liceul de artă şi am plecat la Sibiu. Am trecut toate probele, m-au întrebat ce caut eu acolo, din Olt, ce, la noi nu mai sunt şcoli, asta pentru că erau locuri puţine. Aveam o cutie de acuarele şi o singură pensulă. Şi am intrat, dar n-am stat decât un an, pentru că am văzut că totul costă mult şi bani n-aveam. N-am luat un leu de tata, n-am vrut, munceam şi-mi câştigam bani alături de nişte băieţi care luau lucrări după program, ciubucuri, cum le ziceau ei“, povesteşte pictorul.
A făcut, în schimb, şcoala de comerţ, în armată a făcut şi sport, lupte greco-romane, iar după „liberare“ s-a angajat ca ucenic la măcelărie. Într-un an a ajuns gestionar, pictura regăsind-o la Şcoala Populară de Arte din Slatina, la clasa profesorului Ioan Iovan.
„Am uitat prea repede ce ne-au făcut nenorociţii ăştia de comunişti“
La mijlocul anilor ’80 a intuit că e mai profitabil să fii propriul stăpân şi a cumpărat un spaţiu în centrul vechi al Slatinei, unde şi-a deschis, ca mic întreprinzător, atelierul de rame, în locul în care, probabil în interbelic, era o ceasornicărie, după cum povestea fostul proprietar. „Şi atunci era corupţie, dar la scară mai mica. Să pot să cumpăr spaţiul, deşi îl cumpăram de la proprietar, trebuia să fie aprobată tranzacţia. Prin ce am trecut, apoi, să pot să bag curent trifazic, pentru că tu, ca particular, n-aveai voie… Norocul meu a fost că vicele de la judeţ avea acelaşi nume, Diaconu, iar ăştia de la Primărie au crezut că sunt nepotul lui. Într-un târziu mi-au aprobat“, povesteşte Gheorghe Diaconu.
Comunismul n-a însemnat, însă, Raiul pe pământ, din contră, spune pictorul. „Comuniştii ăştia nenorociţi numai din furat la alegeri ne-au ţinut aşa, aşa au stat la putere toţi anii ăştia şi i-au adus pe proşti în stare să spună că era mai bine înainte. Au uitat că le punea ţăruşul la poartă şi-i trimitea la oraş, au uitat că aveau două ore de emisiune la televizor, au uitat că li se întrerupea curentul când aveau nuntă şi trebuia să te duci cu plocon să n-ai probleme, au uitat că atunci când făcea o femeie avort procurorul venea să se uite şi-n… nu mai spun ce. Prea uşor am uitat o grămadă de lucruri şi, ce e mai rău, nenorociţii ăştia de bolşevici şi astăzi îi ţin pe oameni în beznă, vor falimenta tot, dând ajutoare sociale la milioane de oameni. I-am urât dintotdeauna şi nu ştiu ce-ar mai fi de făcut. Eu politică în mod serios n-am făcut, n-am vrut funcţii, dar am simpatizat cu cei de dreapta, i-am ajutat pe unii. Era, la ACR, coadă să se facă membri la PNŢ şi comuniştii au început să-i ameninţe. Aşa trăim şi astăzi, le e frică oamenilor“, se revoltă Diaconu.
„Securistul venea şi-mi pornea radioul, să vadă dacă ascult Europa Liberă“
Printre cunoştinţe, oraşul fiind mic, a avut oameni cu fel de fel de funcţii. Ba chiar, îşi aminteşte, a livrat o dată o ramă pentru un tablou al lui Ceauşescu în biroul şefului Securităţii pe judeţ. „M-am dus s-o duc şi i-am zis: «Nu-l mai daţi, mă, jos p-ăsta, să-l puneţi pe fi-so?», iar ăsta a-nceput să se bâlbâie şi să-mi spună: «Gigele, ce spui tu acolo, ce vorbă e asta?». În noaptea aia m-am cam gândit eu, aşa, dacă nu cumva mi s-o întâmpla ceva. Ăsta, de fiecare data când trecea pe la mine, dădea drumul la radio, să vadă dacă ascult Europa Liberă. Eu îl vedeam pe geam venind şi schimbam scala. Bineînţeles că ascultam, atunci, aproape, chiar le spuneam, pentru că erau semnale peste tot în jur: «Învăţaţi măcar să măturaţi, că nu se ştie!». După decembrie mă întrebau de unde am ştiut. Păi, de unde să ştiu, ascultam radiolul şi făceam legături“, povesteşte Diaconu despre perioada de sfârşit a comunismului.
„Am fugit de sărăcie ca de dracu’“
Imediat după 1990, mai profitabil decât atelierul a devenit comerţul. A adus un aparat cu ajutorul căruia prepara răcoritoare, a pus o firmă mare deasupra, iar afacerea a luat repede avânt. „Era un apparat nemţesc, puneai siropul pe-o parte, sifonul şi făcea sucul pe loc. Aveam probleme cu zahărul, că nu găseam, mi-l mai aduceau şoferii de tir, cu esenţa de Brifcor. Dar era coada de 50 de metri la mine. Am adus, apoi, primul aparat TEC, am vrut să-l command din America, de la cei care-l produceau, am trimis acolo o scrisoare, mi-a tradus-o cineva, am pus-o la poştă – ca să vezi cât de înapoiaţi eram atunci, n-aveam prea multe posibilităţi de comunicare – dar nu ştiu dac-a ajuns, că n-am primit răspuns. Între timp au deschis o reprezentanţă, ceva, la Bucureşti şi am adus de-acolo. Am renunţat după o vreme, am deschis în acelaşi spaţiu patiseria. Le-am dus pe fete la Bucureşti, la Copos, la Ana Electronic, să vadă cum se face o anume reţetă, nu ne ieşea foetajul, am aflat că foloseau o margarină franţuzească de fapt. Pateurile cu carne eu le-am inventat atunci în Slatina, la toate pateurile foloseam osânză tocată fin. Afacerea a vândut-o fiul meu când oraşul de jos a murit, nu mai mergea nimic. A luat bani frumoşi atunci, dar cel care a preluat-o n-a mai continuat mult, n-a mai mers“, rezumă pictorul parcursul de după Revoluţie, amintindu-şi că, la un moment dat, a fost întrebat de un director regional de bancă ce anume l-a mânat spre afaceri atât de devreme, iar răspunsul pe care I l-a dat a fost: „Mi-a fost teamă de sărăcie ca de dracu’“.
La pictură s-a întors serios în urmă cu aproximativ 10 ani, după ce le-a cedat copiilor afacerile. Merge şi în tabere de creaţie, lucrează în atelier, lucrează şi mozaic, însă o afacere din pictură nu crede că ar putea face. „Lumea nu se gândeşte că 600 de lei sunt nişte bani investiţi, Ai un lucru care îţi înfrumuseţează casa şi căruia îi creşte valoarea în timp. Folosesc o pânză foarte bună, culori englezeşti, cu un pigment foarte rezistent în timp, rame de calitate… E o investiţie pe care dacă nu ai din ce să o suporţi… Nu ştiu ce se întâmpla dacă rămâneam pictor“, rămâne netrasă concluzia.
Între timp tablourile sale, deşi privitorii nu se bat pe ele, încep să fie rezervate în galeria unde încă este deschisă ultima expoziţie. Un tablou semnat Gheorghe Diaconu şi-l doresc în primul rând nostalgicii după viaţa de la ţară, după copilăria pierdută, universul satului, sub multiplele sale aspecte, fiind aproape o obsesie pentru pictor. „Am şi lucrări bune, şi lucrări foarte bune, şi lucrări mai puţin bune, însă ce cred eu că mă deosebeşte de alţi pictori este faptul că am un stil, cei care mi-au văzut tablourile mă recunosc atunci când au în faţă o lucrare nouă“, mai spune Gheorghe Diaconu.
Se încarcă comentariile...
