Chirurgul care a salvat mii de copii, ultima gardă în spital. „Am o satisfacţie deosebită profesional, dar prin ce-am trecut ca om... Sunt dezgustat“
0A slujit spitalul public vreme de 40 de ani, are peste 20.000 operaţii efectuate, mii de copii salvaţi şi recunoştinţa câtorva generaţii de părinţi. Medicul chirurg-ortoped pediatru Gheorghe Ciobanu a efectuat, în noaptea dintre ani, ultima sa gardă la SJU Slatina.
Apreciază că a făcut, de-a lungul carierei, peste 20.000 operaţii, ultima chiar în ultima lună, în timpul unei gărzi. La spital şi-a petrecut mult mai mult timp decât în familie, aşa cum în anii de debut o făcea ca „intern“ al clinicii din Cluj. A considerat ca fiind absolut normal telefonul venit la miez de noapte din partea colegilor. S-a echipat, a traversat (are o locuinţă chiar vizavi de Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina), a ajuns la spital şi a intrat în sala de operaţie ori de câte ori a fost nevoie.
Dr. Ciobanu a avut şi o poveste de viaţă impresionantă. Provenit dintr-o familie săracă, a făcut mai întâi şcoala de ucenici, a lucrat în industrie, s-a pregătit singur pentru medicină, a luat examenul şi a fost „intern“ în clinica în care s-a pregătit, o şcoală extraordinară, spune dr. Ciobanu. Ofertat să rămână asistent la catedră în facultate, a ales să se întoarcă în Slatina.
Primul care i-a urmat în carieră a fost fiul cel mic, decedat cu câţiva ani în urmă din cauza unui anevrism, după ce a stat doi ani în stare vegetativă. Tânărul absolvise Automatica mai întâi şi era în anul III de Medicină. Fiul cel mare, absolvent şi el de Politehnică şi Drept, este acum student la Medicină, pentru că nu şi-a găsit locul în cea mai mare fabrică din Slatina, Alro, abandonând cariera de inginer pentru Chirurgie.
Povestea unei vieţi de doctor
„Am terminat în ’77 şi am fost intern, prin concurs, la Institutul de Medicină Cluj. Urma, după terminarea stagiului, să rămân asistent universitar. Şi pentru că n-am avut de lucru, mi-am dat rezidenţiatul, secundariatul pe atunci, şi am luat pe un post la Slatina. Au fost trei posturi pe ţară şi 25 de candidaţi. Am ieşit al doilea. Am beneficiat de faptul că eram intern. Ce însemna intern: era o şcoală deosebită, trebuia să stai 24 de ore din 24 în clinică, non-stop, şi învăţai din 6 în 6 luni la altă clinică. În principiu era o pregătire extraordinară“, şi-a amintit dr. Gheorghe Ciobanu cum a ajuns la spitalul din Slatina.
„Am venit înainte de a da secundariatul, se afişaseră posturile. Era o mare directoare, Ciocan o chema, toată stima, un om cinstit. Şi am venit la ea, m-am prezentat: <Sunt doctorul Ciobanu, sunt intern, aveţi un post şi vreau să vin aici>. Şi tipa, foarte sinceră: <Domnu’ doctor, ce cauţi dumneata la Slatina, rămâi la clinică, ai viitorul asigurat, că noi postul ăsta l-am scos şi avem omul nostru!> Ăla n-a luat nici 5 la concurs. Şi când am venit, m-am prezentat, m-a pupat şi mi-a spus – <Felicitări, doctore, fii binevenit!> Directoarea de direcţie sanitară. În schimb, când am ajuns pe secţie....“, continuă medicul povestea primilor ani, din care n-au lipsit răutăţile, piedicile, lipsurile.
„N-am avut asistentă, n-am avut secţie, n-am avut nimic la început“
A urmărit fiecare caz în parte cu mare atenţie şi răbdare, de aici şi satisfacţiile profesionale.
„Intern trebuia să stai non-stop în clinică. Aşa am făcut şi aici: non-stop. N-am avut secţie, n-am avut nimic la început. Am primit un salon la ortopedie, pentru că am specializare dublă, n-aveam asistentă, n-aveam nimic. Mi-au mers foarte bine cazurile. Am făcut compartiment, apoi secţie. Am fost vreo 13 sau 15 ani singur, apoi doi doctori. Şi cu doi doctori era a doua secţie din Spitalul Judeţean la numărul de internări şi numărul de operaţii, iar alte secţii aveau cinci-şase-şapte-opt doctori şi noi eram mult peste ei. Chiar dacă e un caz obişnuit, care nu pune probleme, domnule, la copil trebuie să descoperi momentul critic, altfel se duce naibii totul“, spune medicul.
În 2008 s-a pensionat, însă a continuat colaborarea cu SJU Slatina mai întâi la Ortopedie adulţi, unde era nevoie atunci de medici, ulterior la Chirurgie Infantilă, unde a făcut ultima gardă (în timpul acesteia am şi purtat discuţia, telefonic) chiar în noaptea dintre ani. A cerut, la începutul lunii decembrie, să i se prelungească colaborarea până în iunie 2021, în sistemul de gărzi, convins de colegele din cadrul secţiei.
„M-a chemat spitalul să fac gărzi. Le-am ajutat când au avut vreun caz, îmi făcea plăcere să vin, în fiecare seară treceam pe aici. Iar fetele au zis – mai rămâneţi până în iunie. Două gărzi dacă faceţi... – Ca să pot să intru în spital. Le-am spus că mă pot suna în continuare, le ajut cum pot, la telefon de acum. Am operat şi la 2 noaptea. Dacă mergea la Craiova copilul, murea pe drum. (...) Am peste 20.000 de operaţii şi dintr-odată... Măcar să fi spus – <nu mai avem nevoie, vezi-ţi de pensia ta, du-te-n mă-ta!>“, s-a arătat dezamăgit medicul de modul cum a luat sfârşit colaborarea, fără explicaţii de vreun fel, doar un telefon de la Resurse Umane prin care era anunţat că nu i s-a aprobat cererea de a mai rămâne 6 luni pentru gărzi.
„Nu s-a mai operat un nou-născut de când m-am pensionat eu“
Medicul Gheorghe Ciobanu a şi condus spitalul în două perioade foarte grele. Prima dată în 1992, când sistemul sanitar se confrunta cu lipsurile ascunse în timpul comunismului şi cu setea de înavuţire a noilor politicieni, a doua oară în 1996, conducând spitalul până în 2000.
„Prima dată am stat un an de zile, am găsit spitalul într-o situaţie dramatică, nu era nimic. Am hârtiile, ce-am făcut într-un an, ce-am găsit şi ce-am făcut. Declicul României s-a întâmplat atunci, în 1992, alegerile libere şi democratice, atunci s-au ales cei mai nenorociţi, care n-au făcut decât să jefuiască şi să distrugă România. Pe mine mă interesa un lucru: să plec din funcţie, să mă întorc la operaţiile mele. Au venit ei, au distrus iară. Numai la medicamente, în trei ani de zile, fizic, de patru ori mai multe medicamente le-am dat. Nu valoric, fizic, numărate pastilă cu pastilă. Nu am dat niciodată cu subsemnatul la vreun procuror că aş fi făcut ceva, erau suficiente actele pe care le-am prezentat prin avocat (n.red. – a căzut, în două rânduri, pradă execuţiilor politice, confruntându-se cu plângeri penale ca urmare a exercitării funcţiei de director, cazuri care însă n-au stat în picioare)“, a povestit medicul.
Funcţia de director nu şi-a dorit-o, spune, pentru că îi răpea prea mult din timpul dedicat pacienţilor. „Nu s-a mai operat, de când m-am pensionat eu, un nou-născut, nu s-a mai operat un picior strâmb. Şi copiii ăştia au de tras toată viaţa lor, când ar putea să ajungă, să se comporte, să-şi câştige existenţa, ca şi ăla care s-a născut cu piciorul normal, dar nu interesează pe nimeni chestiile astea. Ăsta e sistemul. Ce a spus primul-ministru: <Sănătatea şi Educaţia nu mai sunt priorităţi>, au rezolvat problemele. E culmea aşa ceva, e culmea culmilor. Atunci ce vrem? Bugetul sănătăţii este de lux, mai ales acum, când sunt bani, slavă Domnului. Ce fac cu ei?“, îşi arată medicul nemulţumirea.
„Am o satisfacţie deosebită profesional, dar aşa, prin ce-am trecut ca om, şi cu relaţiile interumane, sunt pur şi simplu dezgustat. Asta-i viaţa!“
Medicul îşi va continua activitatea profesională în cadrul clinicii private cu care de asemenea colaborează de ani buni. E mult de muncă, spune, cu atât mai mult cu cât pandemia le-a răpit multor pacienţi şansa de a primi la timp servicii medicale. „Toată ziua vin să scot fire, după operaţii de boli cronice. Clinicile particulare operează, în sistemul public nu se pot opera cronici“, spune cu amărăciune medicul care a avut şansa unei sănătăţi de fier, care-i permite să fie în continuare alături de pacienţi.
„Aici e vorba de biologie. Mama a murit la 100 de ani, dar n-a făcut o injecţie în viaţa ei. Asta e, n-am niciun merit eu, meritul e al naturii, care m-a înzestrat cu sănătate. Am avut şi COVID, am trecut prin patru pandemii. Până acum n-am făcut infecţie, de data asta am făcut. Am prins-o pe cea din ’68, a fost foarte gravă. Eram ucenic, am fost internat pentru un şpan în ochi, dar erau numai cu gripă în salon. Şi eu n-am avut nimic“, îşi aminteşte medicul.
Cu toate că îşi încheie cariera în sistemul public cu un gust amar, spune că viaţa profesională i-a adus mari satisfacţii. Viaţa l-a pus însă şi la cea mai grea încercare care i-ar putea fi dată unui părinte. Şi-a pierdut fiul cel mic după doi ani de luptă. A încercat şi atunci să-i trezească la realitate pe decidenţi, semnalul de alarmă nu şi-a atins însă scopul, iar situaţia pacienţilor aflaţi în stare vegetativă, foarte mulţi dintre ei tineri care îngrijiţi corespunzător ar avea şanse de recuperare, este şi astăzi tot fără speranţă.
„Am o satisfacţie deosebită profesional, dar aşa, prin ce-am trecut ca om, şi cu relaţiile interumane, sunt pur şi simplu dezgustat. Asta-i viaţa! Mi-aş dori să nu mai existe atâta mâncătorie, că e loc pentru toată lumea. Poporul ăsta are ceva rău în genele lui, atâta mâncătorie, egoism feroce şi aşa mai departe. Tot felul de găşti, tot felul de bisericuţe. Un pacient nu e al unei secţii, nu e al unui spital, e al întregului sistem, pot să pună toţi umărul să rezolve, să colaboreze, să găsească soluţii. Nu să se gândească să-i meargă prost lu’ ăla ca să vină la el“, conchide amar medicul.
Vă recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
