Sibiu: Emilia Elisabeta Degan, o eroină a vremurilor apuse
0
Emilia Degan era pe front la 19 ani ca să-şi caute soţul, la 66 de ani încă lucra în Crucea Roşie iar la 69 de ani câştiga în instanţă drepturile invalizilor şi văduvelor de război.
Emilia Elisabeta Degan este una din acele femei minunate care-şi pun viaţa în slujba celorlalţi. A avut o viaţă grea şi, pe alocuri, un destin nefericit, dar ea a ştiut cum să transforme nenorocirile ei în şansa altora. Avea 19 ani când proaspătul soţ i-a plecat pe front şi n-a mai aflat nimic de el. „A lăsat acasă copil de nouă luni... A fost capturat pe frontul de est în 1944 şi dus în lagăr. Atunci era «moda» ca femeile să plece în război să-şi caute soţii dispăruţi, aşa că i-am cerut voie tatălui meu să merg şi eu să-mi găsesc soţul. Am lăsat copilul la părinţii mei şi m-am înrolat la Vânătorii de Munte, în judeţul Alba. Am fost o fire robustă, rezistentă la greutăţi şi curajoasă, cu tata am semănat. În război n-am luptat cu arma, am lucrat în infirmerie şi la centrala telefonică. Eram obişnuită să ajut oamenii, încă din liceu eram înscrisă la Crucea Roşie. Mă durea durerea altora, sufeream pentru cei care sufereau. Am vrut să fiu lângă oamenii necăjiţi. Pe soţul meu însă nu l-am mai găsit“, îşi aminteşte Emilia Degan cu emoţie. Cu puţin înainte de sfârşitul deflagraţiei mondiale, soţul Emiliei a murit în lagărul din Nicolaev.
Legea 44, aprobată datorită ei
După şapte ani de zile, s-a recăsătorit pentru că-şi mai dorea încă un copil. În aceeaşi perioadă, Emilia Degan a fost unul din iniţiatorii cooperativelor care îi reintegrau în societate pe invalizii şi văduvele de război. Cu societatea Crucea Roşie s-a întovărăşit în continuare şi revoluţia română a prins-o acolo. „Când a venit revoluţia eram secretar tehnic la Crucea Roşie, strângeam bani pentru copiii orfani, printre altele. În zilele acelea mergeam printre gloanţe, nu le vedeam, doar le auzeam. Organizasem puncte de prim ajutor, unde primeam răniţii. Şi pentru noi revoluţia nu s-a terminat atunci, când dictatorii au fost executaţi, mult timp după continuau să vină camioane cu donaţii pentru cei necăjiţi. Pe urmă m-am retras, nu mi-a plăcut ce ajunsese să se întâmple acolo. Puteam să mă îmbogăţesc dacă făceam ce făceau ei“, povesteşte doamna Degan. Au urmat vremuri grele în care s-a luptat cu sistemul şi cu legile statului român. Şi, după numeroase înfăţişări prin instanţe, a reuşit să schimbe legea privind drepturile invalizilor şi văduvelor de război. „Când am reuşit şi a fost aprobată legea 44 în 1994, multe văduve mi-au mulţumit“, precizează Emilia Degan. Acum este membru de onoare al Societăţii Naţionale de Crucea Roşie pentru serviciile aduse umanităţii şi, de curând, a fost recunoscută ca participant activ la revoluţie.
Ce-i place
„Am fost o gânditoare şi vroiam să fac multe. Acum nu-mi mai place nimic, oamenii sunt răi şi vecinii mi-au făcut multe rele“, declară Emilia Degan. Îi place să meargă la biserică şi să cumpere icoane. „De fiecare dată când iau pensia, cumpăr câte o icoană.“
Ce nu-i place
„Multe nu-mi plac. Oamenii răi, ura, minciuna, răzbunarea, tot ceea ce contravine valorilor creştine. Eu cu cei răi niciodată nu m-am însoţit“, precizează Emilia Degan.
Întrebări şi răspunsuri
Cât de mult v-a schimbat viaţa certificatul de revoluţionar?
Din punct de vedere material, am fost foarte greu încercată. Erau zile întregi în care nu aveam altceva decât apă şi pâine. Acum nu mai sufăr de foame.
De ce scrieţi?
Poezii scriu de mult timp, de când eram fată. Dar în jurnal scriu din anii '80, sunt amintirile mele din perioada războiului. Le notez pentru ca nepoţii şi strănepoţii să ştie cine a fost bunica lor. Unele au apărut publicate în Almanah, am câteva caiete.
Profil
Născută: 3 februarie 1925, Făgăraş
Studii: Liceul Industrial Sibiu
Familie: Văduvă de război, are doi copii, patru nepoţi, doi strănepoţi
Se încarcă comentariile...
