Povestea fraţilor abandonaţi la orfelinat şi crescuţi de un cuplu de bunici: „Tot ce am avut mai bun în casă a fost pentru ei“
0Soţii Victoria şi Eugen Groza din Mediaş, judeţul Sibiu, au luat în plasament în urmă cu 14 ani doi fraţi abandonaţi şi i-au crescut cu toată iubirea şi atenţia de care s-ar fi putut bucura dacă ar fi fost copiii lor naturali. Cei doi fraţi, Sebi şi Alexandra, mărturisesc cu emoţie că nici nu-şi puteau dori o familie mai frumoasă.
Într-o casă frumoasă dintr-un cartier liniştit al Mediaşului, doi bunici cu suflete de poveste scriu, împreună cu doi copii cândva abandonaţi, acum ai lor, o poveste emoţionată despre dăruire necondiţionată, căldură umană şi dragoste.
Soţii Victoria (60 de ani) şi Eugen Groza (68 de ani) sunt oameni simpli, însă au inimi mărinimoase, cum rar găseşti. Victoria a fost gestionară la magazinul unei fabrici de sticlă din Mediaş, iar Eugen a lucrat tot acolo, sticlar. De câţiva ani sunt pensionari, au două fete mari, căsătorite, şi trei nepoţi.
Destinul din spatele ochilor albaştri
Una dintre fetele naturale ale soţilor Groza a lucrat în urmă cu mulţi ani la un orfelinat din oraş. Întâmplarea fericită face ca părinţii să-şi fi vizitat fiica la locul de muncă în anul 2002. Erau curioşi ce copii îngrijeşte fata lor acolo. I-au cunoscut astfel pe Sebi şi pe Alexandra.
Mama celor doi fraţi a murit electrocutată când băiatul avea 1 an, iar sora lui 4. După aceea, tatăl lor i-a lăsat în orfelinat. Eugen Groza îşi aminteşte că-n ziua în care a ajuns la orfelinat, Dumnezeu i-a zâmbit din spatele unei perechi de ochi mari, albaştri.
„Când am ajuns acolo la orfelinat, Sebi era cu doi prieteni, stăteau jos şi se jucau. Se uita la mine cu ochii lui albaştri şi a întins mâinile să-l iau în braţe, nu mergea în picioare. Atunci s-a creat o legătură care nu s-a desfăcut nici în momentul de faţă. Ne-au cucerit. Un fior a trecut prin noi. L-am luat în braţe, m-am jucat cu el şi au rămas ai noştri“, îşi aminteşte, emoţionat, bunicul Eugen.
Au trecut câteva luni de la prima vizită, timp în care fiica soţilor Groza i-a dus pe cei doi fraţi, de mai multe ori, în vizită la părinţi. Pasul următor a venit firesc. „Cei de la orfelinat au hotărât să-i dea în plasament unei familii. Când am auzit, am spus: «Să nu-i daţi la nimeni, că îi luăm noi», povesteşte bunica Victoria. În acte, copiii se află la soţii Groza din anul 2002, în plasament familial. Dincolo de acte, sunt copiii lor şi parte din familie, necondiţionat, pentru totdeauna.
Copilăria de vis
Cât a fost mic şi mergea la grădiniţă, bunicul Eugen l-a dus şi l-a luat pe Sebi de la şcoală în fiecare zi. „Mai jos, pe drumul spre grădiniţă, locuia un prieten de-al bunicului. Iarna, de fiecare dată când treceam pe acolo, ne aştepta cu lopata cu zăpadă, şi bunicul îmi făcea bulgări. Pentru mine, sunt bunici adevăraţi, asta este familia mea“, îşi rezumă pe scurt copilăria fericită Sebi, băiatul ajuns astăzi în clasa a X-a.
Alexandra începuse deja şcoala când a ajuns în plasament la bunicii Groza. „Când am ajuns aici, m-am mutat de la o altă şcoală. Eram în clasa I şi noii mei colegi aveau vreo şapte litere înainte faţă de cele învăţate de mine dincolo. Trebuia să recuperez, să învăţ într-o săptămână toate literele. Bunica şi bunicul au stat cu mine toată ziua până le-am învăţat“, povesteşte, zâmbind, Alexandra.
Tânăra nu uită nici când a făcut prima prăjitură, un chec care s-a ars, dar pe care l-a mâncat toată familia. „A fost foarte bun, iar acum găteşte şi face prăjituri mai bune decât ale mele“, adaugă bunica. Astăzi, Alexandra urmează cursurile unei şcoli postliceale de asistente de farmacie, unde se află în anul II.
„Au crescut foarte bine, i-am iubit de la început şi până în ziua de astăzi şi nu s-a schimbat nimic. Noi nu i-am considerat străini, au făcut parte din familia noastră. N-au fost copii în plasament, au fost copiii noştri, tot ce am avut mai bun în casă a fost al lor. Noi nu i-am luat pentru câştig, i-am luat fiindcă i-am iubit. Sunt copiii noştri“, explică Victoria Groza şi toţi cei patru au câteva lacrimi de emoţie în ochi.
Cum îşi adormea Sebi bunicul
Cât timp povestim, pe masă se înşiră, una câte una, fotografii cu copii fericiţi. Bunicul cu copiii şi Moş Crăciun, la serbare, zile de naştere, cursuri la şcoală, şi din nou copii veseli. Odată cu pozele curg şi amintirile: Sebi dormind între ei în pat sau repetând cu bunicul prin curte, toată ziua, spre amuzamentul vecinilor, tabla înmulţirii.
„Îl duceam la culcare pe Sebi să doarmă de amiază şi nu prea voia. De multe ori, mă adormea el, după care venea repede afară şi-i spunea soţiei: «Buni, l-am adormit pe bunicul». I-am cumpărat lui Sebi scule agricole din acelea mici, pentru el: furcă, greblă, lopată. Venea şi el cu mine în grădină“, adaugă zâmbind domnul Groza, iar bunica, râzând în hohote, îşi aminteşte alte momente hazlii: „Am cumpărat odată un covoraş mare în formă de talpă în baie şi a venit Sebi la mine: «Buni, să vezi ce urmă mare este la noi în baie»“.
Pentru Sebi şi Alexandra, soţii Groza sunt bunici adevăraţi, iar fiica lor, cea care a lucrat în orfelinat, este mama lor. Copiii femeii sunt fraţii lor mai mari şi, ori de câte ori pot, merg şi-o vizitează, la Iernut, în judeţul Mureş. Cu lacrimi de emoţie în ochi, Alexandra spune că nici nu-şi puteau dori mai mult.
„Aici e acasă“
„Eu nici nu pot să-mi imaginez altă viaţă, am fost aici de mici, nici nu-mi aduc aminte cum era altfel. Asta e familia noastră şi atât. Nu e ca şi cum aş fi fost din altă familie şi aş fi venit aici. Aici m-am născut, aici am crescut, aici am învăţat tot, toată educaţia am primit-o aici. Nici nu puteam să avem altă familie mai minunată“, spune Alexandra, iar Sebi completează, simplu: „Aici e acasă“.
Teoretic, plasamentul încetează atunci când copiii nu mai urmează nicio formă de învăţământ. Practic, soţii Groza ştiu că Sebi şi Alexandra vor rămâne ai lor pentru totdeauna, indiferent ce apare consemnat în scriptele oficiale, şi că nici nu se va pune problema să plece, vreodată, din casa lor. „Ei sunt familia noastră, ei sunt copiii noştri. La noi a fost dragoste şi am vrut să nu simtă lipsa mamei şi a tatălui, am vrut să aibă căldură aici în familia noastră“, spune bunica.
Tatăl biologic îi vizitează câteodată
Tatăl biologic al celor doi copii e acum în Ungaria. Îi mai sună din când în când, dar nu contribuie cu nimic la îngrijirea lor. Când vine în ţară, foarte rar, îi vizitează.
Pentru copii, familia Groza înseamnă părinţi, bunici, dragoste, linişte şi „acasă“. „Nu a fost uşor, dar, fiindcă noi i-am iubit, nu ni s-a părut nimic greu. Am fost alături de ei cu tot ce am putut, am vrut să se simtă bine. Ei sunt cuminţi şi ne ascultă, se sfătuiesc cu noi, nu ne fac probleme. I-am luat pentru că i-am iubit şi i-am iubit tot mai mult până în ziua de astăzi“, încheie, emoţionat, Eugen Groza.
Mai puteţi citi:
Un bărbat în vârstă de 42 de ani din localitatea Ighişu Nou, judeţul Sibiu, îşi creşte singur cele cinci fete, pe care mama le-a abandonat într-un centru de plasament.
Bianca Cotora (39 de ani), din localitatea Avrig, judeţul Sibiu, a reinventat, împreună cu mama ei, dulceţurile şi fursecurile bunicii, transformându-le într-un mic business.
Toma Stupu, un bărbat din comuna Vurpăr, judeţul Sibiu, şi-a mobilizat prietenii şi împreună au ridicat o casă nouă pentru o familie cu nouă copii a cărei locuinţă s-a prăbuşit.
Se încarcă comentariile...
