Otto, tatăl dedicat care-şi întreţine familia cu vioara. E bolnav de epilepsie severă, dar cântă zilnic pe străzi
0
Otto Lăcătuş îşi întreţine întreaga familie, alcătuită din opt membri, din cântatul la vioară pe străzile din Satu Mare. Cântă cu sufletul, iar cel mai mare vis al lui este să-i asculte acordurile şi locuitorii Capitalei.
Îi auzi acordurile de vioară de la depărtare şi trebuie să străbaţi câţiva zeci de metri pe pietonala Corneliu Coposu din Satu Mare pentru a-l putea şi vedea. E mic de statutură, cu tenul închis şi ochelari şi mereu cu un zâmbet sincer pregătit pentru toţi cei care îşi fac timp să ridice privirea din pământ şi să-l privească cum plimbă arcuşul pe corzile unei viori obosite.
Otto Lăcătuş e zilnic acolo: sâmbete, duminici, sărbători, zile cu soare ori cu ploaie. Pentru că acasă îl aşteaptă întreaga familie cu bani de mâncare, iar el nu poate să-i dezamăgească, aşa că face lucrul pe care îl ştie mai bine, zi de zi, în acelaşi loc: cântă la vioară. Şi cântă pentru suflete, cu atâta pasiune că nu de puţine ori treci pe lângă el şi fie priveşte absent trăind muzica, fie e cu ochii închişi, simţind fiecare acord. Nu te priveşte dacă îi pui ceva în cutia de la vioară sau dacă treci nepăsător. El doar cântă, pentru că asta îi hrăneşte sufletul şi îl face să uite de stomacul flămând.
Otto, violonistul care-şi întreţine familia cântând pe străzi
CÂNTĂ DE LA 6 ANI ŞI DOAR ASTA A FĂCUT TOATĂ VIAŢA
Otto Lăcătuş e un personaj popular în municipiul Satu Mare. De şapte ani e nelipsit de pe străzile din municipiu, preferând pasajul pietonal Corneliu Coposu, locul cel mai frecventat de sătmăreni. A pus mâna pentru prima dată pe o vioară la 6 ani şi de atunci nu se mai dezlipeşte de ea. Cântatul e ceva nativ, transmis din generaţie în generaţie, Otto fiind cea de-a patra generaţie care trăieşte din ceea ce produc corzile viorii şi arcuşul. S-a născut la Cărăseu, la vreo 20 de kilometri de reşedinţa de judeţ, dar viaţa l-a purtat mulţi ani prin judeţul Maramureş.
„Când eram mic, părinţii mei au divorţat şi eu am ajuns cu mama la Târgu Lăpuş, în Maramureş. Am cântat până în anii ’90 în restaurante acolo, aveam formaţie şi îmi mergea bine. Cântam peste tot, la nunţi eram foarte apreciat acolo. Dar atunci, în ’90, s-a dat ceva interzicere de cântat în restaurante şi a trebuit să plec. Am venit înapoi acasă, la Satu Mare, şi de atunci cânt pe unde mă cheamă, pe unde pot să câştig un ban. De şapte ani cânt numai aici, pe străzile din Satu Mare. Mă ştie deja toată lumea că eu sunt aici zi de zi“, ne povesteşte Otto Lăcătuş, fără a cădea în vreo extremă a simţirii, nefiind nici ruşinat de ceea ce face, dar nici cu o mândrie extremă, doar sigur pe el şi cu fruntea sus.
Cântă pentru că îi place şi pentru că doar asta îi permite sănătatea să facă. Nu are studii în domeniu, a învăţat arii celebre după ureche, dar le interpretează cu atâta dăruire, încât întoarce lumea din drum. Înainte de a începe să vorbim cu el, am stat la câţiva metri distanţă, privind cum îl tratează lumea care trece. Trei bătrânei s-au oprit la câţiva metri de el, s-au sfătuit puţin, iar apoi unul dintre ei s-a întors şi i-a lăsat un leu în cutie. Otto continuă să cânte cu tot atâta pasiune.
„ŞTIU CE PIESĂ LE PLACE ŞI O CÂNT PENTRU EI“
Nu are un repertoriu extraordinar de vast, dar nu de puţine ori, melodiile interpretate de el la vioară fac lumea să se oprească în loc şi să-l asculte până la sfârşit. Transmite ceva din vioara lui bătrână, ceva care nu doar că stârneşte emoţii, dar ceva care produce un fenomen rar întâlnit astăzi: oamenii uită de drumul şi de grijile lor pentru câteva minute şi savurează muzica.
Pricesnele bisericeşti sunt cele care prind la public în această perioadă, dar şi în rest, opreşte multe persoane de toate vârstele cu interpretări ale coloanei sonore din filmul „Titanic“ şi cu „Ave Maria“.
„Sunt mulţi care trec, mă aud ce cânt, îşi dau seama şi se opresc să asculte toată piesa că le place cum sună la vioara mea. Au fost oameni care au apreciat atât de tare ce am cântat, că mi-au cerut să le interpretez o doină sau o baladă şi au stat aici, în faţa mea, şi 10 minute până ce am terminat. Sunt oameni care mă respectă pentru ceea ce fac, că eu nu le cer nimic, eu doar cânt. Cui îi place îmi şi aruncă ceva, care nu, trec şi se uită doar la mine. Deja este lume care vine şi mă salută în fiecare zi. Pe unii îi văd des şi ştiu deja ce piesă le place şi încep să o cânt pentru ei.“
CÂTE O AMENDĂ LA O LUNĂ-DOUĂ
Doar poliţia locală îi mai dă bătăi de cap uneori, când îl prinde în perioadele dintre autorizaţii. Violonistul nu primeşte o autorizaţie de a cânta în stradă pe o perioadă prea lungă, fiind nevoit ca la interval de o lună-două să-şi reînnoiască actele şi nu de puţine ori se întâmplă ca poliţia locală să-l viziteze tocmai în perioada în care actele sunt în curs de eliberare. Astfel că în aceşti şapte ani de când cântă pe stradă a adunat destul de multe amenzi. Nu se lasă intimidat de ele. În ziua în care e amendat merge acasă, dar revine a doua zi cu autorizaţia gata.
NIŞTE PÂINE, CARTOFI ŞI ULEI
Otto Lăcătuş este singura sursă de venit pentru întreaga sa familie, care numără opt membri. În fiecare zi reuşeşte să strângă, prin acordurile sale pe străzile oraşului Satu Mare, de-o pâine şi nişte cartofi, dar suma nu acoperă nici pe departe nevoile întregii familii.
„Suntem opt oameni într-o garsonieră pe Ostrovului, în locuinţele alea mici. Suntem eu, soţia, cele două fete, un ginere, un nepoţel cu handicap şi încă doi copii pe care îi au fiicele mele, care merg la şcoală. Stăm înghesuiţi şi doar eu muncesc. Ginerele şi una dintre fete mai merg să muncească cu ziua pe unde apucă, dar nu au un venit sigur, doar eu duc bani în casă zi de zi. Una dintre fete trebuie să stea mereu acasă cu copilul cel mic, pentru că are handicap şi nici măcar ajutor de îngrijitor nu îşi poate face, iar soţia nu poate munci, că a fost operată de şase ori pentru o încurcătură de maţe“.
Astfel, muzica lui Otto rămâne singura sursă de venit pe care familia se poate baza, de aceea el nu lipseşte în nicio zi de pe stradă, fie că sunt 40 de grade afară, că plouă sau că ninge. Mereu găseşte un loc mai ferit unde să stea, iar dacă poate aduna un leu pe timpul ploii de la oamenii care trec, el le mulţumeşte şi pentru leul acela. Într-o zi bună strânge cel mult 50 de lei, dar majoritatea zilelor se învârt între sumele de 17 şi 30 de lei.
„Poate doar trei-patru oameni dintr-o sută îmi aruncă ceva, dar e bine că îmi dau şi ăia, că eu nu le cer. Trec mulţi oameni pe aici şi dacă fiecare mi-ar da numai 50 de bani, aş fi tare fericit, că aş merge şi eu acasă cu nişte bani. Când strâng 50 de lei e zi bună şi zic mersi, dar cam până în 30 de lei adun. Şi de ăia ce poţi să cumperi la opt oameni? Nişte pâine, cartofi şi ulei. Atâţia cartofi am mâncat, că înnebunesc de la ei, dar ce să fac dacă altceva nu putem?“
CU PANTOFII LUSTRUIŢI ŞI OBRAZUL BĂRIBIERIT
Chiar dacă banii din cântatul pe stradă de-abia îi ajung pentru mâncare, Otto Lăcătuş este mereu îngrijit şi spălat. Nu-l vezi niciodată îmbrăcat sărăcăcios. Are mereu cămaşă şi cravată, pantofi lustruiţi şi obrazul bărbierit. El spune că în familia lui e un crez pe subiectul acesta: nu contează că nu ai haine de firmă, important e ca acelea pe care le ai să le păstrezi curate şi ordonate şi să nu ieşi murdar între oameni. „Vin oameni să dea mâna cu mine, să mă pupe, nu pot să nu fiu îngrijit şi curat. Nu am haine de alea scumpe, că nu am bani de ele, dar mereu mă spăl şi sunt curat, ca să vadă lumea că eu nu sunt un cerşetor de care să le fie milă“, spune muzicantul stradal. Modul în care se prezintă în faţa oamenilor e o formă de respect, chiar dacă acest respect nu i se întoarce tot timpul. ;
Crizele de epilepsie îl răpun uneori
Otto a vrut să se angajeze, să-i asigure familiei un venit mai consistent şi mai sigur, dar nu poate. E bolnav de epilepsie severă de la 20 de ani. Mărturiseşte că a încercat la medicina muncii să-şi rezolve aşa, româneşte, hârtiile, încât să-l scoată sănătos pentru a putea să se angajeze, dar nimeni nu a vrut să rişte să-l dea bun de muncă şi pe urmă să-l aibă pe conştiinţă.
Oamenii nu îi înţeleg boala, care de multe de ori îl răpune chiar în plină stradă. „Când sunt supărat, mă ia de cele mai multe ori boala şi ajung pe jos şi mă zbat. Lumea nu ştie ce am. Cei care nu mă cunosc precis zic că sunt beat sau drogat, că-s mulţi din ăştia în ziua de astăzi. Dar nu îi condamn, că la oameni le e frică să se apropie de mine când am crize de epilepsie“.
Ba chiar odată, Otto era în tren cu soţia sa, tocmai ieşise din spital, unde fusese pentru investigaţii şi mergea spre casă. „Pe mine m-a luat boala în tren şi am picat. Şi soţia a sărit să mă ajute şi nişte bărbaţi au lovit-o şi i-au zis să mă lase în pace, că aşa îmi trebuie dacă am băut mult, dar eu eram bolnav.“ Soţia îl completează: „Bine că am avut hârtia la mine să le pot arăta ieşirea din spital, că altfel nu a vrut să mă creadă nimeni. Am luat şi eu câteva lovituri până am reuşit să le arăt la oameni hârtia ca să ne lase în pace“.
Soţia lui Otto îi este mereu aproape. Îl mai lasă câteva ore singur să cânte, dar în majoritatea timpului stă pe lângă el, să poată interveni repede dacă cumva i se face rău. Cu medicamentele e altă poveste: omul recunoaşte că le ia doar când le prinde compensate, că în rest nu are bani de aşa ceva.
CEA MAI PLINĂ GARSONIERĂ
Casa familiei Lăcătuş este o mică garsonieră, sub 30 de metri pătraţi, într-o zonă săracă a municipiului Satu Mare. Pe scara blocului, copiii îl salută respectuos şi dau mâna cu Otto. Practic, el e mica vedetă a blocului. În casă, primul care îl întâmpină e nepotul de doar câţiva ani, care se observă că are unele probleme de sănătate. În limba maghiară îi cere de mâncare, după care se cere luat în braţe. Nici nu-şi dă sacoul jos, şi-l ia în braţe pe cel mic. Casa e plină. Cele două fiice sunt pe pat, iar nepoţii, un băiat şi o fetiţă sunt pe celălalt pat. Băiatul ne ignoră, pe când fata, chiar dacă pare mai ruşinoasă, trage cu urechea la ce discutăm. Cel mic dă tonul discuţiilor în casă şi e şeful. Lipseşte ginerele care a prins ceva de muncă prin construcţii, dar în vizită e un prieten din Poiana Codrului. Totul e înghesuit în garsoniera familiei Lăcătuş.
Dintr-un capăt în altul al camerei stă întinsă o funie de rufe cu haine proaspăt spălate pe sub care toţi se apleacă pentru a trece. Zicea muzicantul Otto că igiena e obligatorie la ei în familie. Doamna Lăcătuş ne lămureşte cum se doarme în casă. Între cele două paturi se mai pune o saltea de două persoane. Ordinea nici că mai contează la dormit, fiecare lângă cine doreşte, dar de obicei nepoţelul doarme lângă bunic, pe care îl iubeşte la nebunie. De fapt, pentru cel mic cântă Otto pe stradă în fiecare zi.
„80 DE EURO CHIRIE“
Garsoniera nici măcar nu este a lor, este luată în chirie. Au de plătit lunar 80 de euro, dar se întâmplă de multe ori să rămână restanţi cu plata, iar proprietarul îi păsuieşte o săptămână sau chiar două. Nu de puţine ori îi ajută cu ce poate chiar el, televizorul de care se bucură toţi uitându-se la desene fiind al proprietarului. Otto povesteşte că se întâmplă ca proprietarul să-i mai plătească şi cheltuielile, ca mai apoi să accepte să primeasca banii în rate, câte puţin în fiecare zi. Totul ca semn de ajutor pentru muzicantul stradal şi pentru familia lui. „Dacă nu era om aşa bun cu mine proprietarul, cred că de mult eram pe malul Someşului, cântând acolo, gata să mă arunc. A fost când mi-au tăiat curentul şi apa că aveam restanţe şi tot el ne-a ajutat să ne punem pe picioare până am avut noroc să mă cheme să cânt la o nuntă şi am avut să-i dau înapoi două-trei sute de lei. Iarna e mai greu.“ ;
Toate visele violonistului Otto
Sunt multe neajunsurile familiei Lăcătuş. Otto şi-ar dori ca fiica lui care are copilul bolnav cu retard psihic să poată să-şi facă un dosar de ajutor social, astfel încât să fie oficial îngrijitor pentru copil şi de acolo să primească nişte bani. A fost el pe la Serviciul Public de Asistenţă Socială şi pe la primărie să-şi expună problema. Şi la prefectură a fost în audienţe. Peste tot i s-a promis ajutor, dar de nicăieri ajutorul nu a mai venit. Ce e drept, nici omul nu a stat zilnic la uşa autorităţilor să aştepte milă, preferând să fie în stradă să câştige acei 30 de lei atât de necesari familiei, pe care îi pierdea dacă aştepta pe la uşi impunătoare şi grele, care scârţâie când se deschid.
NICI SILITORI, NICI REPETENŢI
În garsoniera neîncăpătoare nu a venit nimeni să le facă vreo anchetă socială, iar cei doi şcolari de clasa a V-a şi a VI-a nu primesc nici de la şcoală bursă socială. Notele din carnetele lor nu îi prezintă ca pe cei mai silitori elevi, dar nu sunt nici nişte repetenţi.
Otto şi-ar mai dori şi ca fiica cea mare, care are cei doi copii şcolari, şi cu soţul ei să-şi găsească un loc de muncă, dar niciunul dintre ei nu are studii care să-i faciliteze găsirea unui post. Aşa că se mulţumesc cu puţinul pe care îl câştigă ca zilieri în stânga şi-n dreapta. Dar visul cel mai mare al violonistului Otto este să ajungă să cânte pe străzile Clujului sau ale Bucureştiului. Dar până atunci, se trezeşte de dimineaţă, se bărbiereşte, se îmbracă în costumul lui curat şi se întoarce pe pietonala Corneliu Coposu din Satu Mare, unde îşi mângăie vioara cu arcuşul, iar din ea iese duhul fermecat care le mai înmoaie inima unora să-i arunce, cum zice el, câte un leu în cutie.
Se încarcă comentariile...
