Mătuşile din Ţara Oaşului care readuc la viaţă şezătorile. Ţărancă din Boineşti: „Mi-am cusut singură hainele de nuntă. Mândrie mai mare n-am avut“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Şezătoarea a fost unul dintre cele mai importante obiceiuri ale strămoşilor noştri. Acestea au avut un impact foarte mare în viaţa socială de atunci, fiind una dintre puţinele ocazii care îi ajuta pe tineri să se cunoască mai bine. În Ţara Oaşului, „mătuşile“ au grijă ca tradiţia să nu se piardă.

O bună parte din tradiţii par să se piardă de câţiva ani încoace, însă la sate unele obiceiuri par să fie eterne. Cel puţin în Ţara Oaşului, ”mătuşile satelor” au grijă ca din când în când să cinstească obiceiurile care lor le-a marcat întreaga viaţă. Ca poveştile scoase din cărţi, şezătorile de altă dată au rămas amintiri vii în sufletele bătrânilor. 

La Muzeul Satului Ţării Oaşului din Negreşti Oaş, judeţul Satu Mare, obiceiul întâlnirilor în care femeile ţeseau, coseau, cântau şi găteau a fost readus la viaţă. Muzeul redă satul vechi, autentic, iar căsuţele vechi de sute de ani sunt încărcate cu istorie. În micul sat oşenesc se găseşte o bisericuţă din lemn, care datează din prima parte a secolului VII. 

Îmbrăcaţi în straie populare, bătrânii se întâlnesc periodic, întocmai cum o făceau în tinereţilor lor, iar uneori tinerii li se alătură. E fericire mare, deoarece la aceste şezători orele trec pe nesimţite, pierzându-se în poveştile care parcă nu se termină, în glume, cântece şi bucate tradiţionale.

Imagine indisponibilă

Iile sunt cusute manual Foto Larisa Matei

Unele femei vin la şezătoare cu fuioare de lână iar altele îşi aduc iile de zeci sau chiar sute de ani. Pentru ei, iile au loc de cinste. Confecţionate din pânză albă de bumbac, in sau borangic, munca este una migăloasă care necesită timp şi răbdare. 

În Ţara Oaşului portul popular e purtat cu mândrie în zile de sărbătoare la biserică, iar tinerii îl poartă cu drag chiar şi în ziua nunţii. Totuşi, bătrânii se tem că în scurt timp nu va mai fi cine să ducă tradiţia mai departe întrucât tinerii le poartă, dar nu se arată interesaţi în a le coase. 

”Coasem pentru nepoţi şi alţi tineri, în schimb ei nu mai sunt dornici să înveţe. Merg la şcoală, termină o facultate, iar cusutul nu le e la îndemână, din păcate. Nu e cine să înveţe şi să ducă tradiţia mai departe”, mărturiseşte cu regret Maria Finta. 

Imagine indisponibilă

Floare Pop şi-a cusut singură hainele de nuntă Foto Larisa Matei

La şezătoare este nelipsită Floare Pop din Boineşti, care a povestit cum ea singură şi-a făcut hainele de nuntă încă de la 14 ani. A durat doi ani până să le termine, însă pe acestea le arată cu mândrie şi azi, după 50 de ani de la nuntă. ”De mici ne-a fost pus acul în mână. Nicio fată nu se mărita dacă nu ştia a coase sau a face de mâncare. La 14 ani m-am pus să îmi cos singură hainele pentru nuntă, iar pe la vârsta de 16 ani când s-a întâmplat, hainele erau deja gata, făcute de mâna mea, iar mândrie mai mare nu am avut. Am costume populare de peste 100 de ani, sunt moştenire de la mătuşi, stră-mătuşi. Porturile sunt averea noastră”, a povestit aceasta.

Majoritatea broderiilor sunt colorate, precum portul popular. Modelele sunt autentice, vechi de zeci sau chiar sute de ani iar femeile stau cu iile vechi în faţă ore în şir pentru a le putea recrea. ”Eu am ştergători vechi de zeci, sute de ani. Iau modele şi de pe ele, pe unele le fac mai mici, pe altele mai mari. Păstrăm totul cum era altădată, cum am învăţat şi noi. Totul este cusut de mână, coasem cu 2 fire, cu 4 fire, facem pe cruce”, explică şi Ana Torz.

Cu toate că în acest an, restricţiile impuse de pandemia de coronavirus nu le-au permis să desfăşoare şezătorile în număr mare, ca altă dată, oamenii au învăţat să se adapteze, făcându-le în număr restrâns.

Vă recomandăm să mai citiţi:

Tradiţiile de toamnă ale românilor, explicate de un ambasador al etnografiei. Cum sunt acestea afectate de pandemie

De ce avem nevoie de tradiţii

Satu Mare



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite