FOTO Istoria celor 5.000 de refugiaţi polonezi ajunşi la Vâlcea: de la ofiţeri batjocoriţi de soldaţi la evadări în masă plănuite la Cazinou şi chiloţi cadou
0
Un studiu bazat pe documente din arhivele judeţului Vâlcea este menit să arunce lumină pe o pagină de istorie mai puţin cunoscută, legată de refugiaţii polonezi din România, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Într-o serie de lucrări, istoricul dr. Ionela Niţu povesteşte despre legătura polonezilor cu judeţul Vâlcea.
La începutul celui de - Al Doilea Război Mondial, după ocuparea Poloniei de către trupele germane şi ruseşti, în rândul populaţiei civile şi militare s-a înregistrat un exod în masă.
Mare parte dintre polonezi s-au refugiat în Franţa, dar unii au ales România. O parte dintre aceştia au ajuns în judeţul Vâlcea care avea capacitatea de a primi refugiaţi după cum se stabilise dinainte de cel de - Al Doilea Război Mondial, în urma simulărilor.
Trei staţiuni balneare: Băile Govora, Călimăneşti, Olăneşti, dar şi localităţi precum: Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Ocnele Mari sau Brezoi au găzduit refugiaţi polonezi în timpul celui de - Al Doilea Război Mondial. Aceştia şi-au pus definitiv amprenta pe istoria şi soarta acestui judeţ.
Ofiţeri batjocoriţi de soldaţi, potrivit documentelor din arhivele vâlcene
Refugiaţii militari evacuaţi din Moldova, internaţi provizoriu în nordul Dobrogei, au ajuns în diferite garnizoane din Oltenia şi Muntenia.
Starea psihică a militarilor, aşa cum s-a consemnat în documente, nu era dintre cele mai bune, aceştia fiind supăraţi pe guvernanţii lor şi implicit pe şefii ierarhici. Poliţia Râmnicu Vâlcea, într-un raport privind starea militarilor polonezi, remarca faptul că „majoritatea soldaţilor sunt complet nedisciplinaţi şi nu au nici un fel de respect şi condescendenţă faţă de ofiţeri, care sunt batjocoriţi şi chiar loviţi de către soldaţi. Deşi conştienţi de dezastrul şi nenorocirea ce a căzut pe ţara lor, totuşi atât ofiţerii cât şi trupa, pare că nimic nu ar fi survenit în existenţa lor, dedându-se la chefuri şi umblând prin cârciumi, după alcool”.
Acest fapt a determinat autorităţile române să organizeze tabere în care să existe şi ofiţeri şi trupe, fiecare punct de internare aflându-se sub comanda unui ofiţer român activ sau în rezervă. Iar regulile impuse erau cele din armata română, în ceea ce priveşte disciplina sau pedepsele.
Opt lagăre pentru refugiaţi în Vâlcea
Nu de acelaşi control strict beneficiau şi civili. Se organizau razii şi controale la hotelurile şi la domiciliul cetăţenilor polonezi sau al rudelor acestora, dar în rest aveau destulă libertate.
Iniţial, 5.000 de polonezi s-au refugiat în Vâlcea, fiind găzduiţi în opt lagăre: Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Băile Govora, Călimăneşti, Drăgăşani, Băile Olăneşti, Ocnele Mari şi Păuşeşti Măglaşi. Unii erau doar în tranzit către alte destinaţii.
Ca situaţia să fie ţinută sub control, fiecare proprietar de hotel sau vile erau obligat să întocmească fişă personală refugiaţilor în care pe lângă nume, trebuiau să apară localitatea de unde vine, ocupaţia, cine îl însoţeşte, inclusiv locul unde avea să fie după plecare.
Alocaţie de întreţinere între 40 şi 500 de lei, pe zi, în funcţie de rang
Toţi refugiaţii aveau bilete de identitate şi fişe, un fel de buletine de identitate fără de care nu aveau dreptul la alocaţia de întreţinere. Refugiaţii militari polonezi primeau de la statul român alocaţii pentru cazare şi hrană între 80 şi 300 de lei, în funcţie de grad. În schimb, pentru civili existau trei tipuri de alocaţii care plecau de la 40 de lei pentru copiii de muncitori şi ajungeau la 500 lei zilnic pentru foştii demnitari, precum expreşedintele Poloniei, care au fost găzduiţi o perioadă în Băile Govora, un subiect de care vom mai aminti şi cu altă ocazie.
Pe lângă alocaţiile mai mari de la stat, militarii aveau şi îmbrăcăminte adecvată. În plus, în restaurante erau organizate popote pentru ofiţeri şi familiile lor, unde se asigura o masă pe zi la preţ redus.
Chiar şi preţul locuinţelor era stabilit tot de către primărie, ca să se evite specula.
Hotelurile din staţiuni şi vilele închiriate refugiaţilor la sume controlate de stat
Din cauza sărăciei din România, din păcate, condiţiile în care au fost cazaţi refugiaţii civili n-au fost strălucite, mulţi locuind la început în camere fără sobe, fără instalaţii de baie cu duş, fără acces la servicii medicale sau medicamente. În acele vremuri, hotelurile vâlcene erau deschise doar în sezonul estival, prin urmare nu aveau dotările necesare pentru perioada rece.
Cum hrana era una din marile probleme, s-au înfiinţat cantine în toate centrele în care erau cazaţi refugiaţii polonezi, alţii au beneficiat de serviciile localurilor publice, cărora le era interzis să le vândă alcool.
Chiloţi, ciorapi, rochii şi postav - dăruite de autorităţi
Mulţi polonezi erau atât de săraci că nu aveau nici măcar lenjerie de corp. Nu se mai pune problema de haine groase, încălţăminte sau pături. Crucea Roşie a oferit o serie de ajutoare şi chiar a creat ateliere de croitorie şi cizmărie în care lucrau tocmai meseriaşii polonezi.
Tot din documente reiese că Prefectura Vâlcea le-a dăruit refugiaţilor săraci chiar şi ciorapi şi chiloţi, indispensabili şi ciorapi – jampieri, pe lângă costume, rochii, paltoane, ghete şi mănuşi.
În 1943, autorităţile române au distribuit postav, în mod gratuit, pentru confecţionarea de îmbrăcăminte de iarnă refugiaţilor polonezi. Zeci de metri de postav au fost alocate lagărelor din Ocnele Mari şi Râmnicu Vâlcea, potrivit documentelor din arhive.
Ca să facă rost de haine sau bani, unii polonezi, precum cei din Brezoi, solicitau permisii ca să meargă la Comitetul Polon din Bucureşti. Şi Comitetul American pentru Ajutorarea Refugiaţilor Poloni a jucat un rol important în destinul refugiaţilor din Vâlcea. Acesta a oferit 50.000 lei polonezilor din Călimăneşti ca să-şi cumpere cele necesare în Râmnicu Vâlcea.
Ulterior şi Comisia pentru Ajutorarea Refugiaţilor Poloni s-a implicat ca să plătească salarii reprezentanţilor săi, între 4.500 şi 11.100 de lei. Dar viaţa în acele timpuri era tare scumpă. În Drăgăşani, refugiaţii plăteau pentru cazare între 500 şi 1000 lei lunar la care se adăugau lumina şi lemnele, circa 500 lei lunar şi masa. Cam ca în vremurile noastre.
Ultimul Guvern polon, găzduit la Băile Govora
Refugiaţii militari din Drăgăşani au fost cazaţi în sediul Şcolii de Subofiţeri Jandarmi care funcţionează şi în zilele noastre. 45 de lei de persoană plătea fiecare militar ca să mănânce la un restaurant particular.
La Călimăneşti, Comandamentul Militar a instalat ulterior sobe, iar Crucea Roşie Română a oferit medicamente, a înfiinţat un cabinet dentar, iar Crucea Roşie Polonă - o cantină.
În 1941, refugiaţii civili din Govora au fost mutaţi, după ce aici au fost cazaţi membrii ultimului guvern polonez, aflat în exil, mutat de la Olăneşti.
Ca să aibă cu ce trăi, polonezii le-au vândut românilor şi maşinile
Cum banii nu le ajungeau, refugiaţii îşi vindeau frecvent bunurile de valoare aduse de acasă, chiar şi automobilele, motiv pentru care se va înfiinţa un Birou pentru vânzarea bunurilor pe lângă Prefectura judeţului.
În 1939, existau 123 de maşini poloneze în Vâlcea: 57 cu proprietar, tot atâtea fără proprietar, iar nouă aparţineau statului polonez. Cu toate acestea, circulau o mulţime de maşini cu numere fictive, sau cu acelaşi număr.
Cazinoul de la Călimăneşti, locul unde se puneau la cale evadările militarilor
În 1940, toţi militari au fost transferaţi la Călimăneşti, la singurul Centru de internare al ofiţerilor polonezi. Cum mulţi civili îi ajutau pe ofiţeri să evadeze, ei au fost mutaţi din staţiunea de pe Valea Oltului în Ocnele Mari, Govora şi Olăneşti.
În Cazinoul de la Călimăneşti, în care pe vremea acea funcţiona un restaurant, s-a dovedit ulterior că se puneau la cale evadările ofiţerilor polonezi. În 1941, la centrul din Călimăneşti erau cantonaţi aproximativ 1.000 de militari poloni, din care 12 generali şi 34 de colonei.
Din Garnizoana Drăgăşani au fugit într-o singură noapte 74 de ofiţeri, profitând de mutarea din cazarma Şcolii de Subofiţeri Jandarmi în locuinţe particulare din oraş.
Părăsirea lagărului atât de către civili cât şi de către militari era interzisă, motivată de păstrarea disciplinei în rândul acestora, dar şi limitarea influenţei politice asupra lor, în primul rând a celei comuniste.
La Brezoi, un polonez acuzat de viol, la Drăgăşani o valiză cu unelte de peste 100.000 de lei
O perioadă chiar s-a interzis accesul polonezilor în restaurante şi localuri, pentru a evita conflictele cu localnicii. Dar aceastea au existat. La Brezoi, un refugiat a fost acuzat de soţul unei localnice că ar fi îmbătat-o pentru a profita ulterior de ea, lucru care nu a fost dovedit, dar cel învinovăţit a fost mutat în Lagărul din Piteşti. La Drăgăşani, doi polonezi s-au luat la ceartă din cauza unei presupuse valize cu unelte în valoare de 100.000 lei.
După intrarea României în război alături de Germania, s-a încercat, în repetate rânduri, repatrierea refugiaţilor civili polonezi. Apoi, s-a luat în considerare forţa de muncă pe care aceştia o ofereau, de bună calitate. Mulţi dintre ei au muncit în mari fabrici deschise în acele vremuri.
O parte dintre refugiaţi erau de origine evreiască. În 1940, s-a decis transferarea polonezilor evrei din Drăgăşani, la Ocnele Mari, lucru care nu s-a petrecut din mai multe motive: lipsa banilor, a mijloacelor de transport, condiţia fizică a unora etc.
Cofetării, biblioteci şi magazine, deschise de polonezi
Cât s-au aflat în România, o parte dintre refugiaţi au învăţat limba română, alţii au lucrat în fabrici şi instituţii româneşti. Munca lor era impozitată cu 10 %, indiferent de salariu. De asemenea, aceştia s-au integrat în societatea românească destul de uşor, deschizând biblioteci, dispensare, magazine şi chiar cofetării, convieţuind în relaţii de prietenie cu românii.
În 1945, mai erau doar câţiva zeci de polonezi în judeţul Vâlcea.
Se încarcă comentariile...
