Jandarmul care converteşte dramele de la serviciu în versuri. Cum au ajuns nebunii străzilor şi cerşetorii personaje de poezie
0
Un cerşetor murdar şi olog, un căruţaş şi calul lui, o tânără cu ochii mari, o bancă prea înaltă sau chiar o ceaşcă de cafea sunt persoane şi lucruri pe lângă cei mai mulţi dintre noi trecem zilnic, fără să le remarcăm în mod special, nu şi Florin Tudoran (44 de ani), jandarmul din Ploieşti devenit cunoscut printre colegi în mod special pentru versurile sale.
I se spune Poetul şi asta datorită talentului său înnăscut pe care l-a descoperit încă de pe băncile liceului.
Deşi a urmat cursurile unei şcoli cu profil tehnic (Liceul Petrol din Teleajen), iar de 14 ani îmbracă zilnic uniforma de jandarm, asta nu l-a împiedicat să scrie.
Are în permanenţă la el un telefon vechi pe care îl foloseşte post de agendă în care nu notează numele şi datele de identitate ale persoanelor sancţionate, ci poezii, inspirate din secvenţele de viaţă pe care le observă în timpul serviciului.
Cea mai nouă dintre poezii a scris-o chiar în ziua în care absolvenţii de clasa a VIII-a susţineau examenul la Evaluarea Naţională.
Florin era de serviciu şi se afla în post, în curtea Inspectoratului Şcolar Judeţean Prahova. Era zăpuşeală şi a simţit nevoia să se aşeze pe una dintre băncile din curte.
Florin Tudoran povesteşte cu umor cum a fost inspirat să scrie una dintre cele mai apreciate poezii ale sale FOTO Diana Frîncu
“M-am aşezat pe bancă, cea din stânga. Era înaltă şi-mi legănam picioarele. Atunci pe loc m-am apucat să scriu. În timp ce scriam a venit o doamnă directoare - era zi de examen la Capacitate, parcă, şi veneau să aducă lucrările - şi se aşează lângă mine pe bancă, în capătul celălalt al băncii şi a început şi ea să-şi legene picioarele. M-a bufnit râsul pentru că tocmai despre asta scriam, despre copilărie şi legănatul picioarelor. Uite, banca înaltă ce-ţi face, instinctiv începi să-ţi bălăngăni picioarele. Asta m-a făcut să scriu poezia, atunci”, povesteşte Florin.
Poezia se numeşte chiar aşa, “Pe bancă”, iar versurile ei simple te duc cu gândul la năzdrăvăniile nevinovate pe care le făceam cu toţii în copilărie şi care, inevitabil, atrăgeau dojana mamei.
Pe bancă
“M-am aşezat pe-o bancă-naltă
Şi-mi ţin picioarele-atârnând.
Mă simt din nou ca altădată
Când mă jucam, copil fiind.
A început şi legănatul,
Reflexu-acela infantil.
Se duce unul, vine altul,
Parcă-s picioare de copil.
Ca într-un simplu joc al karmei,
Nu spun nimic. Nu am cuvinte...
În gând răsună vocea mamei:
-"Astâmpără-te! Fii cuminte!"
Tresar. E doar o bancă-naltă
Pe care oameni mari se suie.
Eu nu mai sunt ca altădată,
Nici joc nu e, nici mama nu e”.
Florin Tudoran a devenit jandarm în anul 2003, mânat de nevoia de bani, dar până atunci a lucrat la o rafinărie din Ploieşti unde a fost operator chimist. Şi-a pierdut locul de muncă, odată cu valul de disponibilizări, aşa că a trebuit să-şi caute un alt rost în viaţă. Din poezie nu se putea trăi.
“Se spune că cea mai proastă meserie este cea de jandarm, dar asta pentru că oamenii nu văd omul din spatele uniformei, din spatele scutului. Toţi suntem oameni cu pasiuni, cu probleme cu copii, cu rate la bancă, la fel ca în orice altă parte. Noi suntem pregătiţi să apărăm viaţa, iar misiunea mea se termină cu bine doar atunci când cei pe care îi apăr ajung la destinaţie cu bine. De multe ori am avut senzsaţia că Sven Hassel a fost slăbuţ inspirat, dar, să ştiţi că momentele de amuzament în situaţii critice chiar există. Sunt persoane care fac glume în situaţii limită. Dacă nu există tărie de caracter şi optimism nu poţi să treci prin astea. Când cineva a lansat o glumă în momentele acelea limită, ţi-a ridicat moralul. Dacă toată lumea intră în panică, eşti terminat”, spune Florin cu gândul la misiunea de pace din Kosovo unde a fost în anul 2009.
S-a întors acasă după şase luni şi a fost premiat chiar de preşedintele ţării pentru înalt profesionalism, iar misiunea internaţională i-a rămas în suflet şi i-a oferit garanţia că şi-a făcut datoria la un alt nivel.
Nebuna, cerşetorul părăsit de iubită sau căruţaşul au devenit eroi în poemele jandarmului
Totuşi nu gloanţele, nu conflictele îl inspiră neapărat pe Florin, ci poveştile de viaţă pe care le observă în timpul patrulelor de noapte. Poezii precum “Nebuna despletită”, “Nebuna calmă” sau “Ologul” sunt martori în versuri ale dramelor întâlnite pe străzile din Ploieşti
“Când opream dimineaţa căruţaşii care treceau prin oraş, deşi accesul nu era permis, vedeam dincolo de căruţa care circulă ilegal pe strazi, vedeam nevoia lui de bani, motivul pentru care se afla pe stradă la ora aceea. Omul se ducea să facă o chirie, iar căruţa aia era singurul lui mijloc de trai. Dacă eu îi dau o amendă, amenda aceea ar putea să-i aducă foarte multe neajunsuri. Îi dau doar un avertisment…” şi apoi îi dedică o poezie.
Multe dintre versurile jandarmului par a fi dedicate persoanelor întâlnite aiurea pe străzi, devenite peste noapte personaje de poem sau baladă, dar şi evenimentelor la care Florin a participat în calitate de jandarm. Protestele de stradă de după tragedia din Colectiv sau cele provocate de construirea Catedralei Mântuirii Neamului au fost de asemenea surse de inspiraţie pentreu Florin.
Ologul (povestea e reală!)
Când ieşeam din oraşul cel mare
Am văzut un olog pe trotuar
Om bătrân rămas fără picioare
Era flămând, obosit şi murdar
Întrebându-l ce vânt îl aduce,
Ce năpastă îl poartă pe drum
Cum de nu se prăvale sub cruce
Şi cin' l-a adus în starea de-acum,
Şi-a întors a sa faţă spre mine
Brăzdată de-o viaţă acrită
Şi-a şoptit parcă, doar pentru sine:
- Am avut odat-o iubită...
Şi o clipă ai lui ochi de genune
S-au întors din eul absent
Şi fulgere-aruncau către mine
Pârjolindu-mă în mod insistent
Nu ştiam ce îl doare mai tare.
Că-i murdar, trenţăros şi flămând?
Că-i bătrân şi n-are picioare?
Sau dorinţa de-a merge-n mormânt?
Peste-a sa existenţă obidă
Domina insistent doar un gând
Că a fost în trecut o iubită
Ce, plecând, l-a lăsat la pământ.
Însă iute-şi venise în fire
Devenind cerşetorul de seară
Ignorând c-a avut o iubire
Mi-a cerut să îi dau o ţigară.
Florin Tudoran nu şi-a publicat niciodată versurile, nici măcar nu a încercat să abordeze vreo editură. Pare că nu la asta îi stă gândul, deşi dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi poveştile lui în rime este mare. Îşi publică poeziile pe pagina sa de facebook, iar aprecierile venite din partea prietenilor virtuali îl încurajează. Cârcotaşilor sau celor prea entuziaşti în aprecieri, le dedică, altfel cum, versuri. Cel mai mult ţine la singura sa baladă pe care a scris-o în goana maşinii, pe drumul care leagă Ploieştiul de Târgovişte. Muzica rock cu volumul la maximum şi peisajul l-au inspirat şi a scris cu furie, direct pe telefonul de care nu se desparte niciodată.
Goana morţii
Un soare de foc pârjoleşte câmpia
Iar colbul se-nalţă în vîntul turbat
Calul aleargă, străbate în goană pustia
Iar tatăl se ţine de gâtu-asudat
Turbarea-i nebună o simte şi calul
Ce-nfige vârtos copita-n pământ
Îi simte din plin pe pieptul său dealul
Şi colbul în urmă-i se-nalţă în vânt
Departe în zări e coliba micuţă
Cu stuful albit pe alocuri de soare
Acolo-a venit pe lume-o fetiţă
Iar pieptul măicuţei nu are mâncare
O oaie legată curmezişu pe cal
Şi mielu-n desaga din spate
Calul cu greu galopează la deal
Să ducă la timp copilului lapte
Pe văi lângă codru cu arme lucind
O ceată de lotri îi ies înainte
Dă calul în stânga, l-ascultă sărind
Dar glonţul din flintă mai iute îl prinde
Un tremur îl scutură şi-l dă jos de pe cal
Ţărâna în gură i-ajunge
Şi tot se răstoarnă, pădure şi deal
Iar colbul sub el se umple de sânge
Sar lotri şi iau fiecare ce poate
Iau oaia şi calul şi mielu-n desagă
I-au luat şi cămaşa lipită de spate
Şi şansa săşi vadă fetiţa lui dragă
Rămas gol şi singur c-o rană în spate
Se zbate s-ajungă la coliba din deal
Iar soarele pielea năpraznic i-o arde
Şi lotri-au luat tot, şi oaie şi cal
Se-ntunecă zarea şi noaptea-i aproape
Iar el e rănit şi trupul i-e gol
Hienele vor mormântul să-i sape
Le simte turbate cum îi dau ocol
Şi sângele-i curge şi vlaga-i puţină
Fantasmele-apar în jur alergând
E oare sfârşitul? E fiara haină?
Sau duhuri dansează haotic râzând?
Sau lotri pământului ieşiţi din genune
Vor sufletul lui să i-l rupă-n fâşii?
Să nu poată duce nici lapte nici pâine
Micuţei copile la ore târzii?
Sărmană copilă născută în codri
Tu suferi de foame, pe mama o doare
Şi calul şi oaia cu lapte-i la lotri
Şi nimeni nu stă lângă tata când moare
Pământule bun, ce ofrandă vrei? Sânge?
Şi lacrimi din ochi de copil subnutrit?
Vrei lacrimi? Ai lacrimi! Copilul mic plânge,
Iar tatăl, departe-n pustiu, a... murit!
de Florin Tudoran
Zidul
Ce soare! Ce privighetori!
Ce tineri zvelţi şi răzvrătiţi
Păşeam în viaţă-nlănţuiţi
Peste pământ şi printre nori
Văzduhul tot se-nveselea
Când ne-ntâlneam printre arini
Apăreau bârfe prin vecini
În urma ta, în urma mea
Dar ne iubeam necontenit.
Şi la biserica din sat
Într-un final ne-am cununat
Şi ne aveam şi ne-am iubit
Şi fără meşteri. Doar în doi,
Ne-am apucat să facem zid
Dar vai! Nepricepuţi fiind
Construiam zidul,... între noi
Eram frumoşi şi plini de haz
Dar mâinile lucrau de zor
Şi... groaznic rezultatul lor
Zidu-ajunsese la grumaz
Fără ca nimeni să ne ştie
Ce bine ştim a construi
Aşa frumoşi, aşa hazlii,
Ne-ajunse zidul la bărbie
Să pot zidi, pe vârfuri stam
Şi-n febra de a construi
Nici nu ne mai puteam vorbi.
Acum,... deabia ne atingeam.
Acuma că am terminat
Încet se-ntunecă a noapte
Iar noi, de fiecare parte
Ne odihnim, dar ...separat!
de Florin Tudoran
EROILOR DE LA #COLECTIV
Un club, un concert, un mare motiv
Sa mergem cu toţii în club Colectiv.
Şi rock-ul ne place şi tineri suntem
Şi muzica-i bună, dar... noaptea-i blestem.
Privim toţi cum sar feeric, scântei,
Distracţia-i mare! Te-ndeamnă să bei,
Să sari, să te bucuri, să simţi ca traieşti,
Să simţi ca eşti tânar şi poţi sa iubeşti.
Tinereţea-i de vină că noi ne iubim.
Ce trupuri plăpânde, ce suflet divin!
Tavanul s-aprinde cu foc ca de iad,
Panouri in flăcări haotice cad!
Ce strigăt! Ce urlet! Stăm Doamne, pe loc,
In clubul de flăcări pe muzica rock!
Ce tineri sălbatici în flăcări sunt, vai!
Acesta-i concertul ce duce spre rai.
SĂ NU-I PANGĂRIŢI
CU PĂRERI CARE DOR!
NU SUNT SATANIŞTI,
SUNT DOAR TINERI CE… MOR!
Iar clubul de rock e doar un motiv
Să se pună un foc, să murim efectiv,
Să se nască eroi dintre tinerii vii
Şi sa moară apoi să devină făclii…
Dac-un Lucifer mândru dintre sfinţi a căzut,
Azi, iadul din rock, loc in rai si-a făcut!
Să-i cinstim într-un marş al tăcerii, cuminţi
Resemnaţi prin oraş, pentru tinerii sfinţi.
Tinereţea-i de vina c-au ramas toţi pe loc
Şi nu s-au temut să salveze din foc.
Cu un preţ pe măsură, nişte tineri cuminţi.
Faceţi rugi pe pamânt c-au plecat printre sfinţi
Şi-au lăsat cat-un gol pe la casele lor
Şi in suflet pustiu şi revolta-n popor.
Lumânările mii pe asfaltul curat,
Ce cu lacrimi din ochi a fost bine spălat!
Şi la cer ne rugăm, suntem trişti fără voi
Noi in gând vă purtăm,
VĂ IUIBIM, ROCK-EROI!
Se încarcă comentariile...
