Soarta lui Ion Marinescu, partizanul anticomunist ucis de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu

Ion Marinescu  FOTO: Memorialul Sighet

Între 1949 şi 1958, în comuna argeşeană Nucşoara a fost organizată cea mai puternică şi lungă rezistenţă anticomunistă din Europa. Cei care au luptat împotriva regimului comunist au fost conduşi de fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu. Unul dintre cei mai curajoşi partizani a fost Ion Marinescu, ucis la doar 25 de ani chiar de către Petre şi Toma Arnăuţoiu. Contextul acestei crime este unul foarte complex.

Născut în 1927, Ion Marinescu a fost încă de la început, din 1949, pe când era student la Medicină, implicat în grupul de rezistenţă armată anticomunistă Haiducii Muscelului.

În rezistenţa de la Nucşoara au fost implicaţi şi tatăl lui Ion Marinescu, învăţătorul Virgil Marinescu şi fratele Alexandru Marinescu.

În ianuarie-februarie 1948, colonelul Gheorghe Arsenescu a reuşit să iniţieze în nordul judeţului Muscel (zona Bran-Rucăr-Dragoslavele-Stoeneşti-Cetăţeni-Măţău-Câmpulung) o grupare din care făceau parte foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani.

Învăţătorul Marinescu Virgil a fost arestat pe 2 noiembrie 1949, iar peste doar patru luni, pe 2 martie 1950, unul dintre fii săi, Alexandru Marinescu, a fost şi el prins de securişti şi băgat în spatele gratiilor. Însă Ion Marinescu a scăpat.

Pe 2 septembrie 1950 Ion Marinescu şi alţi trei partizani au împuşcat patru membrii ai Securităţii. Pe muntele Gălăşescu, Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Ion Marinescu şi Constantin Jubleanu s-au întâlnit cu o echipă de securişti îmbrăcaţi în civil. Partizanii i-au deconspirat şi au urmat schimburile de focuri. În urma acestora au murit plutonierii majori de securitate, Baiş Ghervase, Neniu Dumitru, Venter Teodor şi Maria Tiran.

După cum spune profesorul de istorie Cătălin Nedelcu, un aspect contradictoriu legat de partizanii de la Nucşoara ”este cel referitor la uciderea luptătorului Gheorghe Mămăligă de către colegul său, studentul Ion Marinescu, la 6 iunie 1950, eveniment întâmplat pe Valea Vâlsanului. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei cauzată de numeroasele arestării în rândul celor care îi susţineau dar şi a sporiri acţiunilor securităţii, a apărut neîncrederea între ultimii membrii ai grupului: Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu. Această neîncredere a dus din câte se pare la asasinarea lui Ion Marinescu de către cei doi fraţi Arnăuţoiu în 1952. Şi acest eveniment tragic este controversat ca şi uciderea lui Ion Chirca de către Constantin Mămăligă, în anul 1949. Suspiciunea faţă de aceste evenimente tragice vine de la faptul că informaţiile provin numai din documentele întocmite de Securitate. Or, se ştie că aceasta a făcut tot posibilul pentru a arunca cu noroi pe această pagină, puţin înţeleasă şi de multe ori negată, a istoriei noastre naţionale”.

După cum scrie Aurora Liiceanu în lucrarea „Rănile memoriei: Nucşoara şi rezistenţa din munţi” (Editura Polirom 2012) „Două lucruri sunt clare. Pe de o parte, Gheorghe Mămăligă, nostalgic faţă de vechile relaţii cu Arsenescu, îşi câştigase susţinerea lui Ion Marinescu, în dezacord cu ceilalţi din grup, care-l primiseră atunci când, fiind singur, căuta sprijin în munte. Pe de altă parte, Ion Marinescu se manifesta excesiv, propunând „să întreprindă acţiuni teroriste de mare amploare. Să nu fie cruţată nici o persoană întâlnită şi care ar fi activat în vreun fel în favoarea regimului democrat”. Acest lucru nu convenea, de fapt, viziunii moderate, promovată cu constanţă de Toma Arnăuţoiu”.

La începutul lui septembrie 1950, a avut loc un incident grav, care s-a soldat cu moartea a patru „turişti” dintr-un grup de cinci persoane. Din documentele organelor de Securitate reiese clar că aceşti turişti erau angajaţi ai Securităţii. Printre ei se afla şi o femeie. Cel care a reuşit să scape, fiind lăsat liber pentru că a declarat mincinos că el însuşi este o victimă a Securităţii, s-a dovedit, din chiar rapoartele făcute de Securitate, că era lucrător al acestei instituţii. După plecarea lui, cei din grup, controlând actele celor împuşcaţi, au aflat că acesta minţise şi că în realitate era plutonier. „Ion Marinescu a împuşcat femeia, care era numai rănită, şi a insistat să împuşte şi pe pretinsa victimă, care declarase că cei împuşcaţi erau angajaţi ai Securităţii. Nu minţea de această dată. La acţiunea respectivă, Toma Arnăuţoiu nu a participat, rămânând la distanţă de locul ei – muntele Gălăşescu.

  Rezerva lui Toma Arnăuţoiu şi chiar dezacordul lui faţă de actele de violenţă nu erau pe placul lui Ion Marinescu. După întâmplarea din muntele Gălăşescu, el a scris două scrisori către Nae Adămoiu şi către Elisabeta Rizea, în care îl critica pe Toma Arnăuţoiu şi se elogia pe sine, afirmând, ca pe un merit personal, că el a împuşcat patru persoane”, scrie Aurora Liiceanu în cartea sa.

Aşa cum reiese din vorbele Mariei Plop, Ion Marinescu profita de starea psihică a lui Toma Arnăuţoiu pentru a i se opune, dezvoltând o surdă opoziţie care, până la urmă, a luat forma unei confruntări directe şi explicite, a unei înfruntări în care raportul de putere era pus constant sub semnul întrebării, dovedind fragilizarea periculoasă a relaţiei dintre cei doi.

„Desigur că reacţiile sale, dificultatea de a se integra în grup, potenţialul său de conflictualitate, exprimat în adoptarea unor atitudini şi reacţii violente, nu se datorează doar structurii sale, ci şi interacţiunii dintre aceasta şi situaţia în care se găseau el şi toţi ceilalţi. Toate acestea au determinat, în ultimă instanţă, destinul său tragic. Ion Marinescu era un individ cu o personalitate impulsivă, incompatibilă cu flexibilitatea şi toleranţa necesare coabitării în grup, incapabil de a se supune unor norme de grup şi prea dornic de independenţă”, mai spune Aurora Liiceanu în cartea „Rănile memoriei: Nucşoara şi rezistenţa din munţi”.

"Am luat toporul din mâna lui Arnăuţoiu Petre şi i-am mai dat şi eu o lovitură în cap lui Marinescu Ion şi l-am aruncat de coastă"

Detaliile uciderii lui Ion Marinescu sunt descrise de Toma Arnăuţoiu într-o declaraţie de interogatoriu. Este o crimă povestită cu tristeţe, chiar de către cei care au comis-o, fără martori, ca în cazul morţii lui Gheorghe Mămăligă:

            „În acest timp cât acestea au lipsit am plănuit împreună cu Arnăuţoiu Petre şi Maria Plop să-l omorâm pe teroristul Ion Marinescu, iar dacă Jubleanu Constantin va face vreo mişcare să-l împuşc şi pe el. Am stabilit că eu să port o discuţie cu teroristul Ion Marinescu privind plecarea lui din bandă şi la un semnal al meu Arnăuţoiu Petre să-l pocnească cu toporul în cap în care timp eu îl voi dezarma pe Jubleanu Constantin şi apoi îl ajut pe fratele meu privind omorârea lui Marinescu Ion. Au venit teroriştii Marinescu Ion şi Jubleanu Constantin cu care am plecat la baracă. Menţionez că cu terorista Plop Maria stabilisem să stea cu pistolul în gardă ca nu cumva să tragă ei în noi prin surprindere. Ajuns la baracă, eu am deschis o discuţie cu un ton prietenos cu Marinescu Ion atrăgându-i atenţia de discuţia purtată anterior cum că trebuie să stăm împreună, că atitudinea lui este nejustificată întrucât în locul unde el vrea să stea ascuns este periculos fiind uşor descoperit şi văzându-i atitudinea lui suspectă i-am făcut semn lui Arnăuţoiu Petre care l-a pocnit cu toporul în cap pe teroristul Marinescu Ion iar eu m-am repezit şi l-am dezarmat pe teroristul Jubleanu Constantin, l-am introdus în bordei după care am ieşit afară, am luat toporul din mâna lui Arnăuţoiu Petre şi i-am mai dat şi eu o lovitură în cap lui Marinescu Ion şi l-am aruncat de coastă. Jubleanu a strigat că nu este vinovat. Împreună cu Arnăuţoiu Petre şi Jubleanu Constantin i-am săpat o groapă şi l-am îngropat alături de bordei după ce Jubleanu Constantin i-a luat ceasul, haina şi bocancii. Am dat pistolul lui Jubleanu Constantin la izvor după care l-am întrebat dacă doreşte să meargă cu noi el a fost de acord după care am plecat în faţa muntelui Nisipi unde ne-am construit un bordei cu alimente unde am depozitat toate alimentele. Rămăseseră patru, trecuţi prin experienţa limită a îndoielilor reciproce, a nervilor întinşi la maximum, a urii şi, în final, a morţii”.

Povestea vieţii lui Ion Marinescu este, astfel, nu povestea unui personaj, ci povestea unui temperament.