Masa Împăcării, tradiţia pascală de secole dintr-un sat de munte. „E vorba de trăirea laolaltă, de revenirea străinaşilor la locul părintesc“

La Masa Împăcării participă 1.000 de săteni în fiecare an FOTO: Sorin Mazilescu

În satul Galeşu, la intrarea în comuna argeşeană Brăduleţ, se păstrează poate cel mai vechi şi mai frumos obicei pascal românesc: Împăcarea satului şi masa comună din jurul bisericii. Un praznic vechi de sute de ani, la care se întorc acasă şi fiii satului plecaţi în lume.

Pe valea râului Vâlsan, la intrare în comuna Brăduleţ, se află o localitate pitorească, Galeşul de Argeş, un sat de munte cu o tradiţie veche şi bogată de cultură şi civilizaţie. Este atestat istoric de peste 250 de ani, locuitorii săi avându-şi obârşia în satul omonim din Mărginimea Sibiului (astăzi cartierul Galeşu – oraşul Sălişte, din judeţul Sibiu).

Concret, după cum precizează Sorin Mazilescu, etnolog şi profesor la Universitatea din Piteşti, ”după ce au luat Lumina Învierii, la orele prânzului marii sărbători pascale, oamenii revin la biserică, la Masa Împăcării, masa iertăciunii şi a veseliei colective, gustând din bucatele pregătite din vreme în cele 24 de tuciuri (10 tuciuri de sarmale de şase vedre, 8 tuciuri de ciorbă de pasăre, 2 tuciuri de ciorbă de burtă şi 4 tuciuri de tocană, fără pâine, doar mămăligă!), pentru toată suflarea satului, fara nicio deosebire - pământeni, ungureni sau „străinaşi”, aflaţi întâmplător prin zonă. La Masa Împăcării participă anual peste 1.000 de săteni şi aproape 60 de „alergători”, oameni desemnaţi special să aibă grijă ca mâncărurile să fie calde şi îndeajuns pentru toată lumea. Aici nu e vorba propriu-zis de mâncare (fiecare având pregătite bucate acasă), ci de trăirea „laolaltă”, de revenirea celor plecaţi prin ţară şi străinătate la locul părintesc, la cei bătrâni şi la tradiţie. O dată pe an este acel moment al regăsirii neamului”.

„Masa Împăcării” începe dimineaţă, după slujbă, şi se continuă până seara târziu, în trei rânduri succesive de meseni, ultimii fiind „alergătorii”. Urmează apoi o a patra masă, a doua zi, ca semn că bucatele au fost spornice, binecuvântate şi bine primite de cei răposaţi.

Constantin Tică Vasile, născut şi crescut în Galeşul de Argeş, spune legat de această tradiţie: „Cu adevărat însă mănânci şi te bucuri de ce-ţi dă Domnul doar la biserică. Nu s-a existat vreodată să nu te duci sau să nu ajuţi la pregatirea pomenii de Paşti. Pe vremuri, se rânduiau oamenii după vârstă şi posibilităţi, şi fiecare se socotea la tăiat de lemne, la cărat de apă, la servit. Aşa era atunci, se calcula pe ctitori - câtă varză, câtă untură şi ceapă aduce fiecare. Cu banii era mai dificil, dar era nevoie şi de ei. Altfel, nu aveai cu ce cumpara pâine, vin şi carnea de sarmale, a măcar doi viţei. Cu ţuica nu era problemă. O aduceam de-acasă... Câte o sticlă de om. Întreg satul merge la pomana de Paşti. Totul e să fii împacat cu bunul Dumnezeu şi cu vecinii. Nu se cuvine să intri în biserică cu ura după tine. Mai bine laşi de la tine decât să-ţi iei pedeapsă pe lumea cealaltă. A lui Cutare ţi-a stricat gardul? Dai mâna cu el... Ţi-a întors spatele? Îl ierţi... Te pui în locul lui şi-ţi aminteşti că şi tu ai făcut la fel... În tot cazul, pe vremuri, îmi spuneau şi părinţii mei, era mai bine. La masă, era mai puţină băutură şi mai multă dragoste. De respect nu mai vorbesc. Acum, lucrurile s-au mai schimbat, dar tot a mai rămas ceva. Înca mai e cinste în sat. La noi nu există sa fure cineva. Care pleacă de acasă nu-şi încuie uşa. Cine îl caută lasă un băţ sau o cracă la poartă”.