În România rata suicidului în închisori este de 10 ori mai mică decât în Norvegia. Ce arată o cercetare cu privire la motivele sinuciderilor la noi

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Arhivă Adevărul
Foto: Arhivă Adevărul

În penitenciarele din România, rata sinuciderilor a fost anul trecut de 3,95 la 10.000 de deţinuţi. Sub cea din Norvegia, Franţa sau Belgia.

Comparând statisticile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor cu cele ale INS se poate observa că, de exemplu, anul trecut, la “un efectiv mediu de 27.984 de persoane aflate în custodia ANP, s-au înregistrat un număr de 98 decese, respectiv 3,5 la mia de deţinuţi (…), de aproximativ 3 ori mai mic decât în populaţia generală”, potrivit unei informări publicate de Administraţia Naţională a Penitenciarelor la 20 ianuarie 2017.
 

Principalele cauze ale deceselor înregistrate în rândul persoanelor private de libertate au fost afecţiunile medicale cronice/cazuri în fază terminală, urmate de alte cauze din care nu lipsesc sinuciderile şi omorurile. Dacă ne oprim asupra sinuciderilor, trebuie precizat că în 2016, în penitenciarele din România au fost înregistrate 11 cazuri de deces prin suicid (3,95 la 10.000 de deţinuţi), cu unul mai mult decât în anul 2015.

 „Din acest punct de vedere, din statistica oficială a Consiliului Europei rezultă că sistemul penitenciar românesc se află mult sub rata incidenţei suicidului la nivel european. Câteva exemple privind statistica aferentă anului 2013: Norvegia 30 cazuri suicid/10.000 de deţinuţi; Franţa 12,4/10.000;  Belgia 11/10.000; Spania 10/10.000; Portugalia 9,1/10.000; Germania 7,4/10.000”, mai arată ANP.

Cu excepţia motivelor legate strict de pedeapsa în sine ce presupune lipsirea de libertate, tabloul sinuciderilor ce au loc în penitenciare seamănă cu cel al sinuciderilor ce au loc afară. În literatura de specialitate se consideră că până la 90% dintre cei care se sinucid au o afecţiune psihică, chiar dacă uneori acest act poate fi prima manifestare a acelei afecţiuni.

“Cel mai adesea, persoanele care au la bază o predispoziţie către stările depresive devin excesiv de critice şi exigente faţă de sine, ajung să se autoanalizeze cu extrem de multă severitate, ajungând chiar până la intransigenţă. Fenomenul suicidar devine cu atât mai alarmant cu cât fragilitatea declinului psihic şi moral se poate produce într-un mediu privativ de libertate. Este o perioadă delicată întrucât au loc multiple modificări, un rol extrem de important fiind destabilizarea stimei de sine, acest fapt conducând spre consecinţe grave în menţinerea sănătăţii psihice. Penitenciarul reprezintă o cu totul altă lume, de dincolo de gratii, condamnarea la detenţie putând fi, aşadar, un prim trigger în declanşarea unei stări depresive”, explică pentru  “Adevărul”, Iuliana Stănescu, psiholog clinician.

Ce arată o cercetare efectuată anul trecut în două penitenciare din ţară

Iuliana Stănescu este autorul unei cercetări realizate în anul 2016 în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Bucureşti-Rahova şi Penitenciarului Bucureşti-Jilava, ale cărei obiective au fost acelea de a identifica corelaţiile între stima de sine şi depresie, antecedentele penale şi simptomele depresive, durata executării pedepsei privative de libertate şi simptomele depresive, statutul marital şi riscul suicidar la persoanele privative de libertate, respectiv la nivelul depresiei şi al riscului suicidar între cele două penitenciare. 

“Eşantionul a fost format din 100 de persoane aflate în stare privativă de libertate, cu vârsta cuprinsă între 21 şi 62 de ani, dintre care 50 condamnate definitiv în regim deschis şi semideschis în cadrul Penitenciarului Bucureşti-Jilava şi 50 condamnate definitiv în regim închis sau (după caz) arestate preventiv în cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Bucureşti-Rahova, având la bază diferite fapte penale. Rezultatele acestei cercetări au indicat faptul că există în momentul actual o corelaţie semnificativă între stima de sine, simptomele depresive şi riscul suicidar. În ciuda faptului că doar statutul marital nu a avut o influenţă asupra riscului suicidar şi că nu au existat diferenţe semnificative între deţinuţii celor două penitenciare privind nivelul depresiei şi a riscului suicidar, simptomele depresive influenţate de numeroşi factori pot rămâne triggeri decisivi sau mai bine zis, premergători în declanşarea gândurilor suicidare”, precizează specialistul, ca o concuzie la cercetarea amintită.

La Penitenciarul de Maximă Siguranţă Bucureşti-Rahova, psihologul Iuliana Stănescu l-a întâlnit pe M.C, un tânăr de 28 de ani, fără studii elementare, condamnat pentru tâlhărie la 11 ani (cu efectuare de 6 ani), care ispăşise deja 3 ani şi şase luni din pedeapsă, doar o parte în această închisoare.
 

“La momentul evaluării psihologice se afla în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Bucureşti-Rahova de un an şi patru luni. În urma evaluării a reieşit faptul că acesta se confruntă cu o stimă de sine scăzută, scorurile la depresie şi riscul suicidar fiind şi adesea unele ridicate. Factorii de risc au fost traumele emoţionale provenite din copilăria sa, din mediul familial abuziv, istoricul deliberat de auto-vătămare, problemele financiare pe care acesta le avea precum şi dependenţa de droguri (marijuana, amfetamine). La acestea, o dată cu încarcerarea s-au mai adăugat şi condiţiile carcerale precum şi despărţirea de soţia lui. Tânărul suferă de tulburarea de personalitate borderline, ce se caracterizează prin faptul că persoana în cauza consideră că autovătamarea poate fi o cale prin care necazurile vor fi ameliorate. Tânărul se confruntă cu dificultăţi de concentrare sau de gândire clară, schimbarea bruscă a comportamentului, mai ales calmitate după o perioada de anxietate, pierderea interesului pentru activităţi care anterior au fost plăcute, lipsa speranţei, evitarea colegilor de celulă şi refuzul de a participa la activităţile din penitenciar (autoizolarea). Toate acestea, netratate corespunzător şi neglijate, se pot acutiza şi pot conduce la suicid”, avetizează psihologul.

Factorii care au influenţat o parte din persoanele eşantionului să vadă sinuciderea ca pe o “soluţie” la frământările lor sunt diverşi, inclusiv abandonul pe care l-au resimţit când au fost izolaţi de familie.

“Concluzia finală a studiului este aceea că riscul suicidar este un indicator predictibil anumitor caracteristici ale individului care, amplificate în timp, pot deveni cauza unor comportamente disfuncţionale sau a unor tulburări psihopatologice. Factorii declanşatori de risc care stau la baza suicidului pot fi atât interni cât şi externi, cum ar fi: lipsa suportului familial ori lipsa unui statut marital în prezent, condiţiile carcerale, supraaglomerarea din sistemul penitenciar, schimbarea bruscă a stilului de viaţă, durata executării pedepsei privative de libertate precum şi antecendentele penale, feedback-ul social, izolarea socială, gândurile automate şi distorsionate, compararea socială biasată, maximizarea defectelor şi minimizarea calităţilor, etc”, mai spune autoarea cercetării, ca o concluzie a observărilor făcute.

Când vorbim de depăşirea pragului de toleranţă la frustrare

Toate acestea reprezintă doar câteva elemente ce pot conduce către un risc suicidar, însă tabloul este mult mai amplu.

“La acestea se mai poate adăuga istoricul familial de depresie sau sinucidere (boli depresive cu o componentă genetică sau persoane predispuse să sufere de depresie majoră), istoric de alcool/droguri, abuz fizic sau sexual, un eveniment negativ semnificativ (decesul unui membru apropiat), nerespectarea schemei de tratament, ş.a.m.d”, explică psihologul Iuliana Stănescu, ca o concluzie a cercetării sale.

Pentru cei 3,95 la 10.000 de deţinuţi (conform raportării Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor), trecerea de la libertate la lipsa libertăţii este de nesuportat.

“Persoana în cauză se poate simţi deprimată sau tristă în majoritatea timpului, neajutorată, <<prinsă în cuşcă>>, fără nicio ieşire dintr-o situaţie pe care o consideră de nesuportat, poate afişa o dispoziţie iritabilă, nervozitate sau se poate produce scăderea pragului de toleranţă la frustrare, ajungându-se de cele mai multe ori la adoptarea unei atitudini autoagresive. În realitate, bolnavul prezintă sentimente excesive de vinovăţie sau ruşine însă poate afişa un zâmbet fals sau chiar să nege schimbarea de dispoziţie (comportament de rezistenţă), în schimb poate acuza dureri persistente (cele mai frecvent de spate) care nu cedează la tratamentul obişnuit şi care, în general, nu au o cauză fiziologică”, explică psihologul.  

Serviciu psihiatric pentru perioada cât riscul de suicid este semnificativ

Specialistul arată că perioada detenţiei este una complexă, având la bază numeroasele conflicte intrapsihice ale individului în urma trecerii de la stadiul de libertate deplină la un mediu restrictiv, limitativ, puternic încărcat de schimbările fiziologice şi psihologice survenite în urma acestei tranziţii. 

"Un aspect important în această perioadă de schimbare a propriei vieţi îl reprezintă chiar această modificare a stimei de sine", arată psihologul.

Specialistul indică şi semnele care ar trebui să dea de gândit personalului penitenciarelor cu privire la riscurile ca un deţinut să se sinucidă.

“Persoana suferindă poate prezenta într-o manieră bruscă şi facilă accese de plâns sau dimpotrivă, incapacitate de a simţi emoţii şi anihilarea exteriorizării acestora. Prin urmare, toată această etapă din viaţa individului, din momentul privării de libertate dar şi pe toată durata detenţiei, este una vulnerabilă şi tensionată, care necesită acordarea unei atenţii sporite din partea penitenciarului pentru a nu se transforma într-o instituţie patogenă, din partea familiei, dar şi din partea societăţii. Legislaţia din România (Legea 487/2002) precizează că cei care au risc de a-şi face rău pot fi internaţi într-un serviciu psihiatric pentru perioada cât acest risc este semnificativ. Internarea este recomandată atât pentru a proteja persoana respectivă, cât şi pentru a-i oferi posibilitatea de a primi ajutorul de care are nevoie”, arată Iuliana Stănescu.

Autoarea cercetării consideră că depresia şi anxietatea nu mai trebuie sa fie privite ca subiecte tabu, nu trebuie să se mai evite cererea privind ajutorul de specialitate, pentru a evita suferinţa şi toate consecinţele neplăcute ale acestor două afecţiuni. 

"Aşa cum o persoană merge la medicul de familie, la cardiolog, la analize medicale, la dentist, etc., este chiar necesar şi recomandat să se apeleze la psiholog în momentul în care se confruntă cu depresie sau diferite forme de anxietate. Rolul psihologului este de a face echipă cu persoana aflată în stare privativă de libertate şi de a o ajuta să cunoască situaţia, resursele, soluţiile dar şi limitele. În acelaşi timp, relaţia cu familia pacientului este de mare însemnătate, întrucât aceasta trebuie să îi ofere un suport din punct de vedere psihic. Întrucat sinuciderea poartă masca unei potenţiale soluţii, apare necesitatea supravegherii şi a unei intervenţii structurate post-detenţie”, încheie autoarea cercetării. 

Piteşti



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite