Ansamblul Bărăţia din inima Muscelului, înfiinţat de călugării franciscani coborâţi sub Carpaţi. De unde vine numele său
0
La câteva sute de metri de primărie, în oraşul Câmpulung Muscel, se află un complex feudal unic, ce datează din secolul al XIV-lea. Este vorba de ansamblul Bărăţia, unde se găseşte şi cel mai vechi document epigrafic din Ţara Românească.
Ansamblul monumental religios Bărăţia (sec. XIV), monument istoric de arhitectură de interes naţional, este compus din trei obiective distincte: Biserica “Sfântul Iacob”, Turnul Bărăţiei şi Casa parohială.
„Ansambul a fost ridicat de către călugării franciscani veniţi din Transilvania, care s-au aşezat în oraş”, spune Mihai Ionescu, muzeograf în cadrul Muzeului Municipal Câmpulung Muscel.
De unde vine numele Bărăţie
„Bărăţie“ este numele dat mănăstirilor catolice din oraşele aflate la sud şi est de Carpaţi. În Evul Mediu, bărăţii existau în oraşele: Câmpulung Muscel, Târgovişte, Bucureşti şi Bacău.
Numele le vine de la cuvântul maghiar „barát”, ce însemna „frate”, „călugar”, derivat din slavonul „brat” = „frate”. Pentru ortodocşii din spaţiul extracarpatic, numele de „baraţi” era dat, în general, călugărilor franciscani, prin urmare „bărăţiile” erau mănăstiri franciscane.
Biserica “Sfântul Iacob” este cea mai veche clădire din ansamblu, fiind interesantă prin prezenţa cunoscutei lespezi a Comitelui Laurenţiu de Longo Campo, datată în anul 1300, aflată în interior, sub altar.
Lespedea funerară constituie cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească şi, în acelaşi timp, prima menţiune scrisă a oraşului Câmpulung. Textul de pe piatra de mormânt, scris în limba latină, este următorul: “Hic sepultus est comes Laurencius de Longo-Campo, pie memorie, anno Domini MCCC”, în traducere: “Aici este înmormântat comitele Laurenţiu din Câmpulung, spre pioasă amintire, în anul Domnului 1300”.
Lespedea funerară a fost descoperită în anii '60 cu ocazia unor lucrări de refacere şi constituie cel mai vechi document epigrafic medieval din Ţara Românească şi, totodată, prima menţiune scrisă a oraşului Câmpulung Muscel.
Laurenţiu de Câmpulung a fost ultimul comite sas al oraşului Câmpulung (în germană Langenau), din Ţara Românească. După modelul comunităţilor săseşti din Transilvania, şi grupul de saşi stabiliţi la sud de Carpaţi a avut în frunte un comite, ce purta şi numele de „greav“.
Saşii, influenţă importantă în oraş
În jurul acestui personaj s-a stârnit o amplă dezbatere ştiinţifică, unii istorici considerându-l un reprezentant al regelui maghiar, alţii - un simplu ales al comunităţii săseşti din Câmpulung Muscel, ce dădea seamă unuia din voievozii de la sud de Carpaţi.
Muzeograful Mihai Ionescu consideră că este posibil ca acel comite să fi fost ales al comunităţii săseşti, mai ales că la Câmpulung Muscel a pătruns o comunitate puternică săsească din Transilvania. Iar una dintre ipotezele înfiinţări oraşului este aceea că a fost înfiinţat de către comunitatea săsească.
Incendiată de turci în anul 1737, Bărăţia a fost refăcută prin grija egumenului Antoniu Ciobriu în anul 1760, pe structura corului bisericii catolice distruse.
Ansamblul a fost restaurat la începutul anilor 1960 de către arhitectul Ştefan Balş, care a degajat clădirile istorice de construcţiile parazitare şi a redat nivelul original al pavimentului interior şi exterior.
În anii 1963–1965 au fost întreprinse cercetări arheologice, conduse de către Dinu V. Rosetti, în legătură cu restaurarea ansamblului Bărăţiei. Acestea au demonstrat că biserica existentă reprezintă corul, ridicat în secolul al XV-lea, în locul fundaţiilor corului unui edificiu din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în prelungirea navei acestuia, care a fost mai târziu dărâmată.
Un autentic simbol arhitectural al Câmpulungului medieval, Turnul Bărăţiei, cum este denumit curent turnul-clopotniţă, a fost edificat în 1730, pe amplasamentul unui turn anterior, de plan pătrat, având înălţimea până la cornişă de 13 m. La sfârşitul secolului al XIX-lea, construcţia a fost supraînălţată printr-un etaj cu acoperiş piramidal, montându-se şi un orologiu.
Casa parohială datează din secolul al XVII-lea şi include, în structura sa, un beci extins la demisol, acoperit cu bolţi, iar, la etaj, camere cu bolţi decorate în stil gotic şi foişor cu arcade susţinut pe coloane masive de cărămidă. În beci sunt depozitate piese provenind din biserica iniţială: fragmente de lespezi funerare inscripţionate, capiteluri, sculpturi în piatră, iar în camerele aflate la etaj pot fi văzute cărţi rare vechi de câteva secole.
Se încarcă comentariile...
