Trişca şi sbârnâitoarea, jucării de acum un secol. După ce reguli se juca şotronul în satele Moldovei în anii 1900

Copii din Bucovina în perioada interbelică FOTO: facebook/Satele din România

La începutul anilor 1900, copiii din satele Moldovei îşi confecţionau singuri tot felul de jucării. Cele mai multe din acestea erau făcute din frunze, beţe sau cereale.

Modul în care copiii din satele Moldovei îşi petreceau timpul liber la începutul secolului XX este descris în mai multe numere ale revistei „Şezătoarea”, o  publicaţie de folclor editată la Fălticeni sub coordonarea directorului Artur Gorovei. 

În numerele 8-10 (octombrie - decembrie) 1904, sub semnătura lui Tudor Pamfile, sunt prezentate o serie de jocuri şi jucării ale copiilor din satul Ţăpu (judeţul Galaţi). În articolul intitulat „De ale copiilor”, sunt arătate cum erau confecţionate aceste jucării şi regulile unor jocuri practicate de cei mici în acele vremuri. 

O categorie de jucării pe care copiii şi le făceau singuri erau instrumentele de suflat. Între acestea, pe lângă fluierele încropite din trestie, lemn de salcie sau de tei, copiii foloseau frunzele diferitelor plante sau pomi pentru a cânta şi a scoate tot felul de sunete. 

„Frunza de salcâm, de gutui, şi mai cu seamă de păr, e cea mai bună de cântat. Eu nu cunosc instrument mai frumos decât frunza, deoarece cu dânsa poţi întoarce melodiile cele mai sălbatice, cele mai dumnezeieşti: viersul păsărilor din codru. Frunza de mohor întinsă între degetele cele mari, dacă vrei, cântă ca cocoşul”, arată autorul. 

Un alt gen de instrument folosit la începutul anilo 1900 era trişca, „un fluer ce durează un ceas, ori două” care se făcea din peţiolul floarii de bostan sau de castravete după o anumită tehnică. 

„În adîncimea de sub frunză se crapă, se pune-n gură, i se face borte şi cântă apoi. Tot în acest mod se face şi din pae de secară ori de ovăs, tăindu-se sub un nod longitudinal, iar pe parte opusă se fac 2 ori mai multe găuri. Trişca se face şi din cucută, tăindu-i o limbă până se curmă, şi suflând, această limbă vibrează. Pe parte opusă i se fac găuri cari ne dau tonuri deosebite. Tot trişcă se numeşte când se face din cucută, legată la un capăt cu foiţă (hârtie de ţigară) şi cântăm din ea, cântând cu voce tare pe-o gaură mare care are şi borte”, spune autorul.

Tudor Pamfile observă că în satele din zonă, copiii nu se jucau cu zmeul, dar exista o variantă adaptată a acestei jucării: „Rar de tot vezi copii fugind cu câte o hârtie legată cu aţă şi numit smeu turcaleţ cu coadă la un colţ, iar de alte două colţuri e legat de aţa care-l ţine. Stă atâta sus, cât fuge cu el”.

Dacă zmeul era mai greu de făurit astfel încât să zboare mai mult timp, copiii sătenilor aveau o altă distracţie cu o jucărie denumită „sbârnâitoarea”: „O scândurice de o palmă de lungă, lată de 2-3 degete şi subţire se leagă la un capăt cu o aţă şi se învârteşte împrejur. Ea sbârnâie şi tonul e cu atât mai înalt, cu cât se învârteşte mai tare”.

Şodronul, varianta de la ţară a şotronului 

Între jocurile practicate de copiii ţăranilor, „şodronul” era printre cele mai accesibile. Este vorba „şotron”, însă regulile şi modul de prezentare diferă oarecum de cunoscutul joc. În comuna în care autorul întâlneşte acest joc, şodronul mai este cunoscut sub denumirea „de-a clasele”, „de-a glasile” sau „în glase”. 

„E un joc cu multe cerinţi. Joacă numai doi băeţi. Clasele sunt dispuse până la zece, în colţuri sunt focurile cele mici sau focurile, în centru e iadu, sau focul cel mare. Piatra aruncată în clase pe rând e scoasă cu piciorul”, este descrierea modului de joc a şodronului.  

Schiţa jocului „şodron” FOTO: revista Şezătoarea nr.8-10 din anul 1904  

Pentru a nu greşi jocul, autorul notează patru reguli de bază:

- Să arunci piatra în clasa ajunsă

- Să nu pice pe jar (locul de despărţire)

- Să nu pice în iad

- La dare afară să nu se oprească în iad, să nu se treacă prin focurile mici, să nu iasă prin lături.

O altă regulă era ca ducerea la piatră din clasă să se facă într-un picior şi nu trebuia cu nici un chip să se atingă jarul. 

„Dacă clasa e 8, 9, 10, în trecere se face cruce peste iad, din 2 sărituri, şi apoi ajuns în clasă pui ambele picioare jos”.

Aceasta era prima parte a jocului, dar un ciclu complet avea patru etape:

„Partea a doua a jocului se face pe neodihnite, în clasele superioare; partea a III-a e deosebită, căci din orice clasă trebuie svârlită piatra afară; partea a IV-a, şi ultima, se dă barba. Cu degetele lângă limita claselor, pui piatra la barbă şi o laşi de cade; apoi sai într-un picior şi trebue s-o dai cu călcâiul afară, fără s-o atingi de două ori, iar lovind-o să sai şi tu în afară”.

Jocul avea şi o finalitate, în sensul în care cel care termina cu bine toate cele patru etape avea putere asupra celui care pierdea şi îl putea pedepsi: „Isprăvind totul, ai devenit om învăţat. Tu eşti <prăfisor> sau <prăfesur>, sau <domnu>, pe când ceilalţi sunt <băeţ> şi-i baţi când greşesc”.